Asta m-au întrebat mulți prieteni care au văzut filmarea cu mine, făcând Pendulum Jump… și răspunsul meu, ca de obicei, e ”da, normal!”…

Să vă zic și despre ce mi-a zis mama? Sau mai bine nu… :))

Da, Pendulum Jump… în Anina. Cum să faci așa ceva?

După Tiroliana în Vatra Dornei, Rafting și Body Rafting în Defileul Mureșului, aruncare cu neopren într-o

cascadă de vreo 6 metri, rece bocnă, am zis că trebuie să o încerc și pe asta.

Hm… wish list-ul meu pe anul acesta avea o propoziție de bifat: sa încerc cât mai multe sporturi extreme, să-mi depășesc fricile și limitele… și asta am făcut… am pășit în necunoscut..

Pe 22 august am dat (sau ne-a găsit) de un băiat George, care avea să ne „arunce” de la 35 de metri înalțime de pe podul de linie ferată Anina – Oravița. Initial, am crezut că nu ne vom arunca toți, dar uite că toți am experimentat.

Am urmărit pas cu pas, clipă cu clipă fiecare coleg care se arunca, reacțiile lor: fața lor parcă mai luminată, care încercau să își ascundă frica, care încercau să se calmeze, care râdeau, care tremurau… Nu mi se părea cine știe ce să te arunci așa…

Însă, după ce s-au aruncat toți, a venit și rândul meu. Lucky me… m-am aruncat împreună cu instructorul George…

El, foarte calm, mi-a pus costumul și m-a invitat pe „pista de decolare” sau să zic trambulina? :)) mai exact, unul dintre picioarele de beton ale podului…

Ajung acolo, echipată cu cască, cu tot, mă leagă bine și îmi spune că trebuie să plecăm împreună și alte chestii, dar deja eu nu îl mai auzeam… probabil se vedea pe fața mea că nu mai sunt pe pământ și începe să întrebe de facultatea pe care am terminat-o, îi răspund mecanic, din refex parcă… Mă uit la el în timp ce râde și mă calmez ușor cu gândul că nu are ce să mi se întâmple… vorba colegului: „stai calmă, oricum cazi.”

Mă întreaba „esti gata? la și ne aruncăm…”. Îi răspund că da și îl rog să mă ia de mâna, să ne aruncăm împreună… Evita, dar într-un final mă ia de mână și mă mai liniștesc…

Începe sa numere și îl aud ca în reluare (o, Doamne, și când povestesc mi se face inima cât un purice) și numar și eu 1, 2, 3 și…… și cam pâna aici mi-a fost… Mă desprind ușor si pășesc în gol… mintea mea se golește și ea. Sunt incapabilă de vreo reacție, sunt incapabilă să râd, să țip, să mă mișc, împietresc pentru câteva secunde. Pâna îl vad pe George, care râde iar… încep și eu să râd și să devin conștientă.

Primele mele cuvinte după ce am devenit constienta?

”- George… ne mai dăm odata?”

Facem câteva poze, râd, îmi dau ușor drumul la mâini si la picioare, mă las în voia coardei… însfârșit mă simt în largul meu, agățată de un pod :))…

Îmi explică cum să mă dau jos de pe funie și fac exact ce îmi spune. Ajung înapoi pe pod… mă mai uit odata în jos pe pod… și mă gândesc, oare ce am făcut? Eh… îmi voi da seama din filmare.

Am emoții și acum, când povestesc ce am făcut, dar aș mai face-o odata… așa că cine știe la anul… poate am să mă întorc..:))