Opinci pe sus, opinci pe jos, peste tot opinci cu rost

Casa după casă, pe ulița întunecată, am fost conduși de o doamnă către casa sa. Odată intrați în curte, am fost primiți de un glas puternic, răsunător, ai crede neașteptat de plin de vlagă, pentru un om înalt, subțire, cu statura slabă. Lumina de la becurile oarbe curgea pe el, care stătea cocoțat pe scările de la prispa casei, și ne crea sentimentul că vorbim ori cu o vedetă, ori cu Sfântul Petru. Ne-a primit ospitalier la el în casă, unde am simțit imediat miros de piele și cauciuc lucrat.

”Acum nu se mai vând opinci cum era odată. Acum numai la ansambluri, comenzi mai mari de vreo câteva ori pe an. Nu mai poți face meserie ca opincar.”

Stăteam cu toții în holul de primire, unde opincarul nostru muncea sau stătea la discuție cu vecinii, cum l-am și prins de altfel în acea seară. Opinci pe podea, opinci pe jumătate lucrate pe masă și, cele care ne-au distrat cel mai mult, au fost nișe opincuțe ornamentale de culori vii – roșu aprins, galben auriu, verde smarald. Împodobeau marginea de sus a ușii închise ce dădea într-o altă cameră. Dacă am fi venit pregătiți, ne-am fi cumpărat o pereche, căci ne-au tentat culorile vii și drăgălășenia micilor încălțări populare.