Aparențele înșeală până-ntr-un punct

Pământul pe care calc sunt urme ale persoanelor ce au călcat înaintea mea pe aici. Datoria unui călător este să descopere semnificațiile acestor urme și să lase o amprentă a sa, unică, benefică. Mă aflu pe tărâmul Bocsigului, un loc în care divinul își face loc în viața oamenilor. Aceștia îmi împărtășesc secretele adânci ale sufletului…

Se spune că era odată, pe aceste meleaguri, o tânără domniță. Această domniță avea mereu grija celor nevoiași și se bucura întotdeauna, cu o delicatețe aparte, de prezența jucăușă a copiilor.
Într-o zi, în timp ce cumpăra fructe și legume din piață, o bătrână gheboasă, îmbrăcată într-o mantie maroniu-închis, prăfuită și ruptă, merge în dreptul ei și îi cere de-ale gurii:
– Fetița mamii, te văd bună. Dă-mi și mie din fructele ce le culegi pentru hrana ta. Am un fiu ce moare de foame acasă și pe care tristețea îl usucă de tot, căci tatăl său ne-a părăsit pe amândoi și acum abia mai răzbim peste vremile astea grele.
Domniței i se frângea inima, nu alta, ascultând povestea babei. Așa că îi dădu un coș întreg de fructe și legume, ca să aibă pentru toată săptămâna. Totul părea firesc și natural, însă ceva din privirea babetei, nu știm exact ce, contrazicea firescul lucrurilor.
Următoarea zi era la fel de senină și însorită ca cea dinainte. Florile își înălțau mireasma și se lăsau purtate de vânt prin întreg satul. Oamenii ce trăiau acolo erau puțini și curioși. Toți cunoșteau bunătatea domniței și mulți feciori au atentat la mâna ei. Însă nu au plecat cu nimic altceva, decât cu un strop din aerul deznădejdii. Domnița era foarte fericită trăindu-și viața simplă și curată. Simțea că misiunea ei este alta pe lume, așa că toți anii tinereții și i-a petrecut îngrjindu-se de alții în nevoie, iubind copiii și dansând în natură.
Pe când își făcea cumpărăturile în piață, așa cum se întâmpla în fiecare săptămână la aceeași oră a prânzului, o grămadă de nori negri se adună dintr-o dată deasupra satului. Vânticelul plăpând și parfumat se transformă într-un vânt rece, iar florile toate își strânseră fustele și parfumul lor odată cu ele.
– Vai de mine, dar ce furtună se apropie, spune domnița vânzătorului din piață.
– Da, dragă. Mai bine mergi la adăpost. Ia merele! Ți le dau acum și mi le plătești mâine.
– Ce om bun, gândea domnița pentru ea.
În drum spre casă, vântul devenea din ce în ce mai aprig, până când îi apare în cale, îmbrăcată în aceeași mantie ponosită, hoașca cea bătrână.
– Oh, domnițo, iaca m-o prins furtuna pe drumuri. Ești bună să mă adăpostești la tine acasă câteva ceasuri până s-o sfârși?
– O, vai, dar cum să nu? răspunde ea plină de compasiune.
Furtuna se întețea din ce în ce mai tare. Odată ajunși în casă, lângă focul călduros, furtuna părea că o să dureze multe, multe ceasuri. Totul părea natural și firesc, dar ceva din privirea babei, nu știm exact ce, făcea ca lucrurile să arate nu tocmai cum credeam. Dintr-o dată, se aude un ciocănit la ușă.
– Cine o fi pe vremea asta, încă pe afară? se întrebă naiv domnița.
Merge, deschide ușa, și chiar în pragul ei un tânăr slab și supt la față, tot ud de ploaie pășește înăuntru fără să fie invitat și merge către babă.
– Mamă, asta e? o întreabă slăbănogul în șoaptă, pe hoașcă.
Domnița nu avea nici un indiciu că ceva necurat era la mijloc.
– Fata mea dragă, acesta este fiul meu. Grele-mi sunt zilele când îl văd așa neînsurat, neașezat la casa lui. Tare mult mi-aș dori nepoți. Iar tu ai fo o soție bună și loială.
– Vai de mine, dar nu știu ce să spun… răspunde fata încurcată, privind și la mâhnirea babetei, gândindu-se și la misiunea din viața ei.
Văzând nedumerirea din ochii fetei, babeta începe să plângă lacrimi de crocodil, să se smiorcăie și să se vaite mai tare ca furtuna de afară. Era atât de mâhnită și se supărată, încât îi plezneau venele din cap de la tensiunea ce-o avea în ea. Domnița se sperie un pic și dădu să accepte. Însă, în același timp, o undă de lumină pătrunse brusc în casa lor. Pe timpul acela înnorat și furtunos, cerul se crăpă într-o parte și eliberă dintrânsul, o singură undă de lumină ce răzbea prin aer până în casa domniței.
Babeta se opri dintr-o dată din plâns și blestemă unda aparent inofensivă, de lumină. Auzind și văzând acestea, în mintea domniței încolți răspunsul la propunerea babetei:
– Dragă doamnă, eu aș fi o soție minunată. Aș face mâncare bună și aș avea mare grijă de fiul dumneavoastră. Însă, oricât de mult aș vrea să vă ajut, treaba mea e alta acum. Dar, fiți fără grijă, o să vă trimit săptămânal un coș cu fructe și legume care să vă ajungă la amândoi, iar fiul duneavoastră poate veni să muncească în sat la gospodăria unui bărbat foarte bun, care l-ar putea ajuta să nu mai simtă lipsa tatălui.
Auzind acestea, babeta începu să facă spume. Bunătatea domniței era fără măsură, iar hoașca începu să tremure puternic, corpul începu să i se umfle de mânie și toate minciunile pe care le-a spus o făcu să explodeze pe loc. Corpul slăbănog al băiatului se transformă într-un câine aproape mort de foame, iar furtuna de afară, înainte mai-mai să scoată copacii din rădăcini, se liniști și făcu loc soarelui cel strălucitor să lumineze întreaga suprafață a pământului.

Viața domniței a continuat cu fapte bune și acte de smerenie. Câinele, odată piele și os, s-a transformat într-un câine de pază loial și jucăuș în prezența copiilor. Oriunde mergea, anunța prezența domniței, care deveni o figură foarte apreciată în sat. Chiar și acum se mai pomenește despre ea, ca simbol al spiritului curat și bun.