Cei trei cai și călărețul

Călătoresc pe niște plaiuri în care dealurile sunt împânzite de acadele verzi, solurile sunt ornate cu pudră de cacao, iar pe cerul întins înnoată lebede din lapte de pasăre proaspăt. Pe vremuri, mulți cai pășteau pe aceste meleaguri prospere. Acum, dacă mai vezi câțiva. Zilele trecute ocoleam câmpii întinse de iarbă verde ca smaraldul și ce văd? Trei cai ședeau împreună la umbra unui copac.

Unul dintre ei era negru-negru, dârz și iute la mânie, iar coama lui era prinsă în codințe bine împletite. Cel de-al doilea cal era cafeniu, blând și grijuliu, cu coama lungă strălucind în lumina zilei. Iar cel de-al treilea era alb ca laptele, cu ochi albaștri visători și o pată gri în formă de inimă pe frunte.
– Nihaha, nechează calul cel negru. Astăzi voi bate recordul de 65 de secunde alegare în viteză până la râu. Și începu calul negru să-și încălzească gleznele și să răsufle puternic în semn de pregătire pentru marele său sprint.
– Nihaha, nechează calul cafeniu. Glorioasă zi pentru o plimbare în această adiere delicată de vânt. Îndată-mi lustruiesc copitele și pornesc în mica mea destindere de dimineață. Și începu calul cafeniu să-și lustruiască copitele cu grija unui onorabil și stimat domn, căci nu se știe niciodată peste cine nimerești în societate.
Calul cel alb privea la cei doi și, în cele din urmă, spune și el:
– Nihaha, cât de mult îi doresc să văd lumea, să călătoresc și să descopăr dragostea…
– Iar tu și visele tale infinite? râdea calul negru. Viața e inutilă dacă nu reușești să dobori recorduri zilnice.
– Oh, domnișorule, viața e mai mult decât simple vise. În primul rând trebuie să arăți dichisit dacă vrei ca lumea să te observe.
Discutând acestea între ei, un tropot de copite începea să se audă din depărtare, din ce în ce mai puternic. ”Nu sunt ale mele”, precizează rapid calul cel negru și toți își întorc privirea către călărețul ce se apropia de copacul umbros, sub care se adăposteau de căldură cei trei cai.
– Brr! rostește ferm călărețul. Ia să vedem ce avem noi aici, Zeta. Sezonul de antrenament începe curând, iar noi trebuie să fim pregătiți pentru competițiile finale cu cei mai buni cai.
În timp ce spunea acestea, călărețul începu să analizeze cei trei cai. Zeta, iapa pe care venise, aștepta tăcută și curioasă, privind armăsarii din fața ei. Zeta avea un aspect zvelt, atletic, cu formele foarte bine conturate. Coama îi era de un maroniu roșiatic, prinsă în trei codițe pe o parte.
– Habar n-aveți ce vă așteaptă! Vă agitați degeaba! Doar unul dintre voi ar putea veni cu noi, iar stăpânul știe cel mai bine care va putea trece de toate provocările, rosti apăsat și mândru Zeta către cei trei cai, care începeau să se comporte care de care mai țanțos.
– Mda, Zeta, toți sunt cai buni, o completează călărețul într-o sincronizare perfectă, cu un ton cald și blând. Iată, calul acesta negru are mușchii foarte bine dezvoltați. Ar putea țâșni imediat într-un sprint fulger, dar nu știu cât ar rezista la curse lungi. Iar noi avem nevoie de ambele la o competiție, așa e?
– Nihaha! îl aprobă Zeta.
– Calul acesta cafeniu, trece călărețul la următorul armăsar, arată foarte bine, un aspect foarte îngrijit. Musculatura e și ea bine dezvoltată, dar atât cât să meargă la trap foarte bine. Hmm… Un asemenea cal de elegant, mai rar descoperi. Dar ca să îl iau doar pentru trap, ar fi o risipă de timp.
– Nihaha! îl aprobă iar Zeta.
– Să vedem totuși dacă avem noroc, fetițo. Ultimul din cei trei e acest cal alb. Un aspect frumos, nu e foarte îngrijit, dar asta putem rezolva ușor. Musculatura lui e destul de crudă. Hmm… se oprește călărețul și privește armăsarul alb drept în ochi. Tu, băiete, ai ceva ce nu găsesc la mulți cai. Ai foc în ochi. În momentul de față nu ești bun nici la viteză, nici la alergări de rezistență, dar n-ai fi nici primul, nici ultimul cal pe care îl antrenez de la zero. Zeto, cred că ne-am găsit viitorul campion, încheie călărețul într-un zâmbet mulțumit.
Ceilalți doi cai rămân peste măsură de mirați, în timp ce călărețul leagă armăsarul alb cu o sfoară în jurul gâtului de șaua ce stătea pe Zeta.
– Încearcă să ții pasul, bine, albule? spune Zeta în același timp și plictisită și intrigată de viitorul campion.
– Zeta, să îi dăm un nume înainte de a ajunge, ce zici? rostește iarăși în perfectă sincronizare cu iapa, călărețul. O să-ți spunem… Prinț. Ei, ce spui Zeta? Așa-i că i se potrivește? întreabă el încântat de numele proaspăt atribuit.

Fără să mai aștepte răspunsul iepei, încălecă și porniră toți trei către baza de antrenamente. Visul lui Prinț începea să prindă contur. În sfârșit avea să vadă lumea întreagă, să călătorească și să iubească cum nici un alt armăsar n-a iubit vreodată. Și știa că tot ce avea de făcut era să muncească din greu.
Zilele treceau rapid, dar nici una în care Prinț să nu bată un record zilnic, așa cum îi spunea calul cel negru. La fiecare sfârșit de antrenament, primul lucru pe care îl făcea era să se aranjeze și să se dichisească, cum făcea calul cafeniu. Spiritul său era viu și acum înțelegea unde se potriveau toate piesele de puzzle. Nu dură mult până ce efortul depus, rezultatele și aspectul lui Prinț, atraseră atenția și afecțiunea iepei Zeta.
Călărețul deveni unul dintre cei mai cunoscuți antrenori de cai din câte existau, câștingând trofeu după trofeu an de an. La sfârșitul carierei sale, s-a retras într-o căsuță din lemn în mijlocul pădurii, alături de caii săi preferați și mânzii lor. Și-a făcut crescătorie de cai și a îngrijit cele mai frumoase specii și cu cele mai bune gene.

Acum, ori de câte ori privesc un cal alergând pe solurile înverzite, îmi amintesc cât de mult contează să continuu să visez…