Notele din sunete nu mor niciodată

Simțurile încântă omul, mai ales când viața îți oferă o gamă largă de nuanțe din care te poți inspira. Toată comunitatea de flori în continuare o admira pe Narcisa cu al ei colier de perle. După ce am înțeles frumusețea vizuală, am trecut la o altă dimensiune. La cea sonoră…

Aplec urechea la o simfonie absolut divină. Ascult… Poarta mi se deschide și o altă simfonie mă îmbie pe măsură ce urc scările. Mă opresc și ascult… Brusc, toate sunetele dispar; și mă uit în jurul meu pentru a le afla din nou. Nimic.
– E pentru că nu le-ai așternut pe hârtie, îmi apare înainte un domn subțire, tras la față și cu ochelarii cât borcanele pe nasul său mic. Ia ascultă iar… continuă el și cu un semn de dirijor în aer dă tonul unei noi simfonii.
– E magic, exclam eu în șoaptă. Cum reușiți?
Coboară către mine și îmi pune mâna pe inimă.
– De aici… Le dau tonul de aici… Apoi, le recunosc și le dau formă prin buline și codițe negre, pe coala gălbuie de hârtie.
– Cum le-aș putea da și eu formă?
– Deja o faci, iar mâna lui arată către rana de pe brațul meu, pe mi-am făcut-o fără să-mi dau seama în crengile unui copac, fermecat fiind de sunetele frumoase.
– Se vindecă… observ eu atent. Dar cum se poate asta?
– Deși tu nu folosești bulinele mele negre cu codiță, ai reușit să-ți tipărești sunetele aici, și iar îmi presează pe inimă. De aici pornesc multe portative invizibile.

Închid ochii și ascult iar. Doar că de data asta, în liniștea din jur, îmi aud propria simfonie cum se desfășoară în lumini galbene-rozalii, sub forma unor păsări aurii și balerine sidefii. Printre toate danțurile de culoare și formă, în spatele lor, tot mai în spate, un ritm constant bate. Și bate… „Da, se poate!” exclam în sinea mea.
„Și acum, suntele să ia forma nemuririi!…” Iar toate dimprejurul meu, într-o liniște opacă, îmi ascultau ele acum, simfonia mea dragă…