La doar câţiva kilometri distanţă, poetul obişnuia să meargă în pădurea Baisa. Lacul găzduit de arborii protectori i-au servit ca sursă de inspiraţie pentru multe din poeziile sale.

„Locuința părintească nu era palat boieresc, ci o casă modestă de țară dar încăpătoare și gospodărească, nu lipsită de anume eleganță rustică. Era o construcție geometrică, puțin ridicată asupra solului, cu câte două ferestre mari în laturi. Un pridvor înalt in față, la care suiai pe vreo șapte trepte de lemn, un acoperământ al tindei, în chip de fronton grec sprijinit pe două coloane svelte, dădeau albei clădiri acoperite cu tablă un vag stil neoclasic.”

~Casa Memorială Ipoteşti

Zig Zag prin Botosani – Hyperlapse

Unii îl numesc ”Orașul domnițelor”. Alții, îl cunosc prin cei patru titani ai culturii: Iorga, Luchian,Eminescu și Enescu. Noi, îl ținem minte prin verdeață, oameni calzi, primitori și îl numim simplu: Botoșani!

[mashshare]

ZiggY

Povestea copilului din Casa Eminescu

După ce trag o fugă până în piața din centru ca să-mi stăpânesc foamea, îmi vine chef de o plimbare. Orice călătorie începe cu primul pas. Astfel, cobor spre Casa Eminescu, în Ipoteşti. Din deal, unde eram, mi se urca în spate şi curiozitatea. Despre Casa Eminescu s-a tot scris, dar despre povestea copilului din Casa Eminescu n-am auzit nimic.

Ajung la poartă cu inima pompând mai mult sânge ca de obicei. O deschid scârțâindu-i balamalele şi intru sprinten în curte.
– Ziggy?
Am tresărit ca un arc şi-mi întorc privirea de unde mi-am auzit numele rostit.
– Vrei un măr?
Am dat din cap fiindcă dura prea mult să răspund acelei voci inocente.
– Avem şi struguri. Sunt struguri negri şi vârtoşi.
Nu zic nimic, dar m-am gândit că sunt gustoşi fiindcă şi mărul era.
– Nucile sunt coapte. Apucă prăjina şi fă să plouă cu nuci.
Apuc prăjina şi fac să plouă cu nuci. Copilul din Casa Eminescu se înveselea zglobiu când se ferea de fiecare nucă care putea să-l lovească.
– Acum le adunăm în sân. Bagă-ți bluza în pantaloni. Aşa poți căra mai multe.
Mai ai timp să mai zici ceva când te așteaptă un ospăț de nuci?
– Nucile sunt tari. Sunt mai tari decât pământul. Dar sunt bune dacă le crăpi. Am încercat să le lovesc de un copac dar nu s-au crăpat. Tu poți, Ziggy?
– Da.
Aveam burta plină de mere, struguri și nuci, iar copilul din Casa Eminescu mă privea vesel în timp ce mă înfruptam cu miezul de nucă.
– Vrei să-ți arăt ceva?
– Da… îi răspund, fermecat fiind de inocența copilului din Casa Eminescu.
– Hai să alergăm tare, tare, tare, Ziggy!
Şi a luat-o la goană printre pomii plini cu fructe, pe lângă vie, printre nuci şi dacă nu alergam imediat după el, îi pierdeam urma.
– Aleargă, Ziggy! Nu te opri! O să-ți arăt un secret… îmi striga în timp ce alergam. Am alergat într-o pădure. Erau coarne roşii. Din alea de la care ți se face gura pungă când le mănânci. Începeau să-mi placă și mă tot uitam după coarne când deodată am văzut un lac.
– Ziggy, am să-ți spun un mare secret despre acest lac. Acesta este lacul oamenilor mari care au venit într-o zi şi au săpat cu maşini mari. Aici era o apă mică. Au legat florile alea de fundul lacului. Şi după aia au început să vină mai mulți oameni mari, mi-a mărturist puțin întristat.Ascultam atent şi a continuat.
– Ziggy, într-o zi am să le arăt lacul meu fiindcă şi eu am un lac.

A început să se înveselească din nou şi a continuat să-mi repete că într-o zi îmi va arăta şi lacul său…