Oglinda minoriților în care sufletul omului se regăsește

A fost odată ca niciodată, un călugăr din ordinul minoriților. Locuia pe meleagurile Bavariei și predica învățătura creștină catolică alături de frații săi, din ordinele franciscane Se simțea împlinit prin ceea ce făcea. Mergea dintr-o localitatea în alta, întâlnea mulți oameni și le transmitea învățăturile pe care le primise de când era copil.

Într-o zi, călugărul străbătea un drum de munte pietruit, spre o mănăstire. Era singur dar asta nu-l deranja. Înainta pas cu pas. Când se ruga, când admira frumusețea peisajelor, cu satele azvârlite în micile depresiuni montane. Purta obișnuita robă maro cu glugă a minoriților iar oamenii îi recunoșteau ușor meseria.

Vântul abia adia iar brazii falnici stăteau de strajă de o parte și de alta a potecii luminate de Soare.
La un moment dat călugărul zări ceva ciudat… Era o oglindă, pe marginea drumului spartă în multe cioburi. Fiecare ciob strălucea în bătaia razelor solare.
– Ce să însemne oare asta? Se întrebă el nedumerit. Rămase în tăcere, pe iarbă contemplând oglinda fragmentată.
Un alt călugăr, în robă maro venea din sens opus.
– Pace ție frate, îl salută el pe camaradul din același ordin. Eu sunt Mark! Ce faci aici lângă grămada asta de cioburi ?
– Pace ție! răspunse călugărul. Merg spre mănăstirea de unde tu vii. Am văzut această oglindă și m-a pus pe gânduri.
– De ce?
– Nu știu exact, am impresia că e un semn.
– Fii serios, sunt doar cioburi! Știi bine că oglinzile sparte aduc ghinion. Mai bine îți vezi de drum spre mănăstire! Starețul încă mai e acolo, dacă vrei să vorbești cu el.
– Știu, dar ceva nu-mi dă pace. Parcă e un mesaj pentru mine!
-Te-ai țicnit dragul meu frate! îl mustră Mark. Eu am plecat, mă întorc spre sate să-mi continui predicile.
– Pace ție Mark!
Călugărul mai rămase acolo până când Soarele se apropia de asfințit. Cioburile nu mai străluceau acum.
Deodată, tresări!
– Asta e, am înțeles în sfârșit ce vrei să-mi spui, se adresă el oglinzii. Cioburile tale sunt însăși umanitatea care e fragmentată de idei contradictorii și războaie. Fiecare ciob e un popor care are strălucirea lui. Însă, izolat nu are prea mare putere. Când oamenii se adună împreună, miracolele se întâmplă în numele părintelui ceresc.
Așadar, prezența mea pe meleagurile bavareze nu mai e necesară. Voi porni spre estul Continentului, în Imperiul Habsburgic, în zonele uitate și voi răspândi acolo învățătura catolică a minoriților.
Simți un fior de teamă în acel moment…
– Nu știu exact cum o să fac ceea ce-mi spui, dar vom găsi o cale, spuse călugărul cu un zâmbet, privind cerul roșiatic.
Câteva zile mai târziu, bărbatul în roba maro, porni spre est alături de o caravană de negustori.

Povestea spune că, însuflețit de credința sa, el ajuns până pe meleagurile Aradului și s-a stabilit în Cetate.
Călugărul a transmis învățăturile catolice locuitorilor până la sfârșitul vieții. O nouă comunitate minorită se născuse.
Mai târziu, minoriții arădeni au înființat două biserici și chiar o școală care punea mult accent pe educația elevilor.

Oamenii și-au amintit de efortul depus de călugărul bavarez. Credința lor a sporit căci se adunau împreună în bisericile minorite, încât acestea au devenit neîncăpătoare. În cele din urmă s-a hotărât construirea unei biserici care să primească o comunitate numeroasă.
Biserica Sfântul Anton De Padova este o oglindă minorită, întregită a credinței catolicilor. Și în ziua de astăzi ei vin în impunătorul edificiu pentru a-și regăsi echilibrul în liniște și rugăciune.
Iar dacă tot vorbim de edificii impunătoare, centrul Aradului mai are o biserică despre care merită să-ți spun: Biserica Roșie.