Felul de a fi a celor de la poalele muntelui

Drumurile bătătorite ale Țării Zărandului m-au dus prin multe locuri de poveste. Într-una din zile am ajuns la poalele muntelui Găina. De la hanul de unde tocmai plecasem am auzit multe povești despre renumitul târg de pe vârful acestui munte. Eram entuziasmat că eram pe aproape de locul unde se desfășoară și mă uitam în jur admirând priveliștea.

Ajuns în satul de unde pornește drumul șerpuit prin păduri de foioase și conifere care duce spre vârf, m-am așezat pe malul unui mic râu care cobora în viteză. Priveam în apa limpede care se lovea de bolovani și își săpa cu forță drumul spre vale. Este uimitoare puterea naturii. La un moment dat se apropie cineva de mine și spune:
– Ești bine tinere? S-a întâmplat ceva?
– Ziua bună! Sunt foarte bine, ce să se întâmple?
– Să trăiești! Nu știu, zic și eu. De obicei cei care se opresc pe aici ori întâmpină greutăți la urcat ori ajung jos lihniți de foame.
– Sunt bine, mulțumesc dar nu mi-ar strica ceva de mâncare!
– Știu ce spui, hai cu mine!
Am mers după el și am intrat într-o curte modestă înconjurată de un gard mic din scânduri vechi.
Casa era din lemn și avea o singură cameră. De o parte și de alta a camerei era câte un pat iar în mijloc o masă mare. În colțul din dreapta era o sobă caldă cu plită pe care tocmai fierbea o ciorbă care emana un miros îmbietor.
– Imediat e gata ciorba.
În câteva minute, două castronele din lut au fost puse pe masă și s-au umplut imediat cu zeama aburindă. Papilele mele gustative parcă începeau să țopăie. Din vatră este scoasă o bucată de pâine neagră și este ruptă pe masă. Toate simțurile mi-au fost inundate de la prima înghițitură. Am simțit că sunt la un ospăț regesc.
– Din ce e ciorba?
– Din ce am putut să cresc și eu pe lângă casă. Legume și condimente lucrate cu mâinile astea două.
– Foarte gustoasă! Mulțumesc!
– Cu drag, fiule. Te las acum să îți continui drumul!
– Mulțumesc, numai bine!
– Sănătate și drum bun!

Mi-am continuat drumul recunoscător pentru masa gustoasă de care m-am bucurat atât de mult. Cerul parcă se deschidea înaintea mea cu un albastru de nedescris. Verdeața copacilor mă făcea să mă tot gândesc la nemaipomenita ciorbă de legume crescute cu grijă pe care tocmai am mâncat-o. Natura mi-a arătat din nou cât de minunată poate fi.