Cine trage sforile?

Sunt aproape de paradis, deși mai e un drum atât de lung de parcurs până acolo. Mă întreb uneori dacă drumul pe care păşim este unul ales din mii şi mii de variante sau este unul predestinat. Sunt eu actorul propriei vieţi sau sunt marioneta?

– Tu eşti un nimic! se aude vocea ieşind de pe buzele din lemn lucios.
– Cum poţi spune asta? întreb eu.
– Da-păi, uite-te la tine cum arăţi! Eşti un ciufulit şi un boţit.
– Greşeşti. Chiar astăzi mi-am aranjat barba. Uite-te mai bine.
Se întoarce capul rotund şi frumos pictat către mine, se uită şi apoi exclamă mirat:
– Hei, băiete, ai grijă! E cineva în spatele tău!
Întorc capul şi rămân perplex. Din mâinile şi picioarele mele urcau în sus nişte sfori. Unde ajungeau nu vedeam, căci era doar întuneric şi ceaţă.
– Nu văd pe nimeni.
– Uite-te mai atent, continuă capul rotund din lemn lucios. Nu cumva ţi-e frică?
La întrebarea asta am rămas mut. “Frică? Mie? Hm… Şi ce dacă?” M-am mai întors odată şi, cu o foarfecă, am tăiat sforile.
– Frica să dispară, iar bucuria să apară!
În clipa aceea întunericul se dizolvă, iar raze de lumină săgetară spaţiul. M-am uitat apoi în jos, la sforile pe care eu le mişcam şi am zis:
– Te eliberez şi pe tine!
Iar când să tai sforile, aud vocea disperată a capului rotund de lemn:
– Nu, nu, nu!! N-o fă!! Sunt nimic fără tine!

În momentul acela, mi-am dat seama. În spatele meu apăru o altă prezenţă. Era energia Iubirii…