O lume cu pulsul slăbit

– Hai la curele omule! Hai la curele! Strigă cineva cu voce tare, răgușită. Hărmălăia continua și mii de voci păreau că se ceartă între ele. Târgul în care intrasem era de abia la început. Mulțimea se îngrămădea și negociau între ei că așa se face la târg. Mă îndrept spre niște tarabe cu obiecte din piele și ajung la omul care striga tare, cât îl țineau plămânii:
– Hai la curele, hamuri!
Mă așez lângă el și îl întreb care este meseria lui.
– Frânghier sunt. N-ai mai auzit de această meserie?
– Nu sunt de prin părțile astea, deci nu stiu.
– Sunt omul care se ocupă de îmbrăcatul cailor. Dacă vezi prin toată țara asta, cât te-ai uita cu ochii cai frumoși cu hamuri strașnice, atunci să știi că-s făcute de mâna mea. Meseria asta o practic de tânăr și nu mă las de ea până la moarte. Mai mult decât atât îmi place să călătoresc prin țara asta bogată și să vorbesc cu oamenii. Îmi place să văd oameni de tot felul, țărani cu chip voios, nobili cu pretenții, tineri și bătrâni. Nu există târg în țara în care să nu fi călcat și eu. Tare mi-a mai plăcut viața și meseria mea.
– Deci, se înțeleg că e mai mult decât un simplu ham sau curea. Este un mod de viață.
– Mi-a plăcut să servesc oamenii. Este mare lucru. Am realizat că inima mea se bucură atunci când văd oamenii fericiți că au cumpărat un lucru bun.
– Și cum îți dai seama că sunt fericiți?
– Păi le urmăresc chipul lor după ce pleacă de la mine. Simt că pot ajuta mulți oameni și asta mă face să cred că vor mai reveni. Ba mai mult, vor da mai departe sfoară-n țară despre lucrurile pe care le fac eu. Știi, eu am învățat de la tatăl meu multe lucruri interesante. Printre altele mi-a zis:
– Fiul meu! Cât ii trăi viața asta să faci lucruri așa cum ți le-ai face pentru tine. Că atunci oameni vor fi mulțumiți și te vor aprecia. Caută să ajuți oamenii și ei te vor răsplăti ca atare. Că hoția și minciuna n-au ce căuta în viața unui simplu și curat. Tatăl meu a fost și el mare meșter în cuele. Dar mie mi-a plăcut de mic să fac și să muncesc. Cred ca țăranul este înfrățit cu munca. Fără ea n-ai cum să răzbești în viață.
– Cât îi cureaua bădie? Întrebă un trecător gras, cu fața roșie.
Frânghierul îi răspunse și chiar vânduse obiectul. Omul plecă de lângă noi cu ochii-n patru zări, pesemne că mai căuta și altceva.
– Îmi place să fiu de folos oamenilor și știu că acum, o dată cu venirea primăverii, oamenii ies la arat și la muncile câmpului. De aceea vin aici mereu pentru a-mi vinde marfa. Este loc pentru toată lumea aici. Mă înțeleg tare bine cu olarii de prin Valea Hălmăgelului, cu furcașii din Vârfurile, cu împletitorii de nuiele din Ineu și cu toți meșterii.

Rămân fascinat de lumea asta care mi se deschise în față. O lume noua pentru mine dar arhaică prin ființa ei. O lume care trăiește după legi nescrise, morală ancestrală și gânduri de pace. Aici, artiștii se simt în voia lor și n-au treabă decât de meșteșugul lor. Până la urmă linștea meșteșugului te face să te simți bine și liniștit. Lumea de aici încă mai are zvâc. Dar oare pentru cât timp? Cât timp vor mai dura aceste vremuri în care artiștii populari vin la târguri și petrec zile întregi? Lumea asta nu e încă pierdută și simt asta în sufletul meu.

Aici oamenii se întâlnesc, bârfesc, râd cu poftă și își spun pățaniile de când nu s-au mai văzut. Iar la sfârșit toarnă palincă în pahare și sărbătoresc cu vie bună faptul că le-a fost hărăzit să se mai întâlnească încă o dată.