O lume încornorată

„Cea mai înaltă formă de legătură cu viața…” repet în sinea mea. Am auzit o întâmplare care povestește despre ceva similar, prin iubirea dintre doi tineri. Oare uniunea dintre două persoane, ea poate forma acea inimă de diamant?

A fost odată ca niciodată o lume ciudată. Iar în această lume ciudată, totul avea coarne. Locuitorii aveau coarne, pixurile aveau coarne, mesele aveau coarne, mașinile avea coarne; chiar și prăjiturile aveau coarne. Iar toate familiile, așa se obișnuiseră să trăiască – cu coarne în jurul lor.

Într-un din casele acestei lumi ciudate, urma să se nască o fetiță. Familiei nu-i mergea foarte bine, deși erau oameni cumsecade, cinstiți, mereu pregătiți să ofere din prea-puținul lor ca să ajute un semen. Casa nu era foarte mare, modestă aș putea spune. Grădina, în schimb, așa mică cum era, avea un aspect foarte îngrijit, cu mii de flori frumos mirositoare și colorate, și cu un pământ fertil ce dădea cele mai suculente roșii, cei mai dulci morcovi, cele mai gustoase căpșuni și cei mai sănătoși struguri. Și desigur că tuturor acestor lucruri nu le lipsea populara amprentă a locului – coarnele.
Zilele trec, iar, la un moment dat, femeia intră în travaliu. Soțul, grăbit, o duce la spital. Își sună toate rudele în timp ce conduce haotic pe străzile aglomerate și anunță nerăbdător marea veste. Soția, cu ambele mâini pe burtă, exersează intens respirația, fără să aibe vreo legătură cu stilul de condus al soțului. Odată ajunși, femeia este imediat internată.
Totul decurge normal. O naștere naturală, fără dureri; un copil sănătos, fără…
– Fără coarne?! exclamă surprins tatăl. Dar cu se poate așa ceva? E măcar posibil? E bolnavă cumva?
Doctorii nu și-au putut explica fenomentul. Soția sigur i-a fost fidelă și, chiar dacă nu era, de așa ceva nu se mai auzise până atunci. Să naști un copil fără coarne… Așa ceva depășea chiar și cele mai ilustre minți ale vremurilor.
S-au întors cei trei în mica lor casă; doi cu coarne, unul fără coarne.

– Ce vom face cu el, Matilda? Ce vor spune ceilalți? rostește ușor îngrijorat tatăl, aflat în siguranța pereților casei lui.
– Nici nu mă interesează, răspunde blând, cu privirea-i absorbită de frumusețea mică din brațele ei. Doctorii au spus că e complet sănătoasă, ce atâta zarvă? N-are coarne, n-are. E specială, fetița mea… și începu să o ridice în sus și să-i zâmbească, iar copila să îi răspundă tot cu un zâmbet larg.
– Vai de mine, se plimbă gânditor tatăl, ce vor spune ceilalți copii? Cum se va integra?… Dragă, trebuie să-i cumpărăm niște coarne.
Anii treceau ca vântul, iar fetița creștea repede. Numai în 15 ani deveni o domnișoară frumoasă, cu părul bălai, mlădioasă ca salcia și foarte talentată la balet. Singurul ei dezavantaj era că nu avea coarne. Pierduse multe oportunități din cauza asta, dar ea continua să fie optimistă și să iubească fiecare clipă de viață ce i se aducea în față.
Apoi, alți ani, alte experiențe, aceeași oameni înguști la minte… Când atinse 21 de ani, se hotărî să plece de acasă.
– Mamă, tată, vreau să mă mărit peste 5 ani. Iar aici, din câte văd, nimeni nu m-ar lua de soție pentru că nu am coarne. Va trebui să plec în lumea mare și să descopăr ce e de descoperit acolo.

Părinții consimțiră cu greu și cu lacrimi, dar fata era foarte hotărâtă să descopere și alte lumi. Primi de la părinți o pelerină, ca să se protejeze de ochii curioșilor, și un cufăr cât palma ei în care să-și țină cele mai de preț obiecte. Astfel, porni fata noastră la drum. Trecu prin lumea celor cu un sigur ochi și fu respinsă și de acolo. Apoi descoperi lumea cu susul în jos și nu mai putea ea să rămână, căci începu să o doară capul. Trecu și prin lumea oamenilor de zăpadă, unde găsi doar morcovi, măsline negre și crengi pe jos, deoarece trăiau doar un singur anotimp – iarna.
Merse fata, merse cale lungă. Află multe lucruri neștiute, dar încă nu-și găsise sortitul și asta o făcea să se trezească și mai devreme dimineața, numai pentru a avea mai mult timp să caute. În cele din urmă, ajunge într-un loc în care oamenii păreau normali ca ea. Nimic ieșit din comun: nici coarne, nici ochi prea puțini, nici obiecte cu susul în jos… Deja îi creștea speranța. Se îndreaptă, astfel, către un tânăr ca să-l întrebe cum se cheamă acest loc. Tânărul se uită la ea, o măsoară de sus până jos, se oprește la ochii ei, dă să deschidă gura, iar cât să nu clipești face în aer cu mâinile o grămadă de mișcări rapide și haotice care o bulversară complet pe fată. Iar dacă asta nu era de ajuns, se mai alătură o persoană care începe același tip de gesticulații rapide pe secundă. Fata se îndepărtează într-o fugă rapidă și lungă, până ce se oprește la marginea unei păduri.

– Asta nu era o lume! exclamă fata. Era o adunătură de muți holbați!
Ușor dezamăgită, își plimbă trupul obosit de la atâta călătorie printre crengile verzi de brad. Și în timp ce ofta tristă, o voce o strigă de nicăieri:
– De ce ești tristă, frumoasa mea?
Fata tresare la auzul acestor cuvinte și caută cu privirea sursa lor. Și o găsește. O găsește într-un chip vesel, luminos, blond cu ochi albaștri și care atârna între crengile unui copac.
– Ce faci acolo sus? îl întreabă fata. Băiatul coboară și îi spune jucăuș:
– Unde sus? Acum sunt jos. Deci, de ce ești tristă?
– Vreau să mă mărit și nu găsesc pe nimeni cu care să o fac.
Băiatul fu atât de impresionat de chipul ei gingaș și starea ei plângăcioasă, ca de copil care nu a primit jucăria promisă, încât s-a îndreptat către ea și a îmbrățișat-o. Iar în îmbrățișarea sa voluptoasă, i-a șoptit suav și misterios fetei la ureche:
– Tu ești… Te-am găsit…
Fata se simțea ca acasă în îmbrățișarea lui. Nicicând asemenea stări nu mai trăise. Se simțea în sfârșit frumoasă, admirată și dorită. Iar îndată ce a ieșit din îmbrățișare – care nu se știe cât a durat, dar știm că oamenii de zăpadă își mai trăiră un anotimp – și i-a privit ochii atent, și-a găsit răspunsurile la toate întrebările ei, iar toată ființa parcă-i plutea.

Cei doi au trecut prin lumea fetei mai întâi, s-au întâlnit cu părinții ei care i-au felicitat și s-au bucurat despus pentru copilul lor, iar apoi au trecut prin lumea băiatului, care era o lume a bruneților, și tot așa s-au bucurat de fericirea celor doi. Ulterior, au făcut o mică nuntă în locul în care s-au cunoscut, unde au și început să-și creeze propria lor, unică lume.