Minunițe cât privești!

Soarele se lasă încet ascuns de privirile mele, în timp ce las lumina apusului să îmi curețe ochii și să îmi liniștească mintea; o altă zi a coborât, și eforturile mele odată cu ea. Strămoșii noștri daci, la fel făceau: își începeau ziua salutând soarele la răsărit, care reprezenta un moment de sincronizare a viziunii lor cu universul, și își finalizau munca până la apus, când manifestau recunoștință pentru tot ceea ce fusese în ziua respectivă.

Mă retrag în liniștea mea, în tăcerea clipei și privesc cerul până prinde acea nuanță moviu-roșiatică difuză care anunță venirea nopții, implicit venirea viselor.Vizita Mănăstirei Maria Radna m-a făcut să îmi pun câteva întrebări. Și una dintre ele, cea mai misterioasă a fost: „Cum se întâmplă minunile?”
Mi-am căutat răspunsul sub stele, cercetând pământul în pași lenți, meditativi. Mi-am spus că pentru a fi mai inspirat, am nevoie de un loc mai înalt, un spațiu de perspectivă. Așa că, dintr-o bătaie de palme, am ajuns pe un deal îndepărtat, întunecos. De aici puteam vedea luminile deja aprinse, clipind cu strălucirea unor mici diamante. Una dintre ele chiar devenea din ce în ce mai intensă și se apropia de mine.

– Ziggy, mi-a vorbit, călătorește cu mine…
M-a condus într-un spațiu îndepărtat, trecut. M-a condus chiar în momentul în care s-a produs incendiul. Și acolo, am putut vedea. Chiar din flăcări, chiar la 2 metri dinstanță de icoană, stăteau împrejurul ei, sidefii (cum eram și eu), doi îngerași, de o parte și de alta a icoanei, protejând-o cu lumina lor de diamant.
– Vino… mă îndeamnă din nou lumina și mergem într-un alt spațiu, un spațiu rustic, în curtea unei familii, în care un băiețel îi arată tatălui nota sa la test.
– E o minune! strigă tatăl bucuros, care își îmbrățișează copilul cu iubire.

M-am apropiat să văd nota. Era nouă la istorie. Dar ce mi-a atras cu adevărat atenția a fost o hârtie boțită, roz, având un mesaj scris cu cerneală și, cum îmi părea mie, de o mână de fată. Am putut zări doar aceste câteva cuvinte: „învățăm împreună la istorie”.
Se pare că minunile pot avea mai multe fețe. Sunt peste tot în jurul nostru și de natura cea mai simplă și pură. O icoană ce rămâne neatinsă de flăcările vijelioase ale războiului este o minune. Reușita la școală a unui băiețel îndrăgostit, mentorat la obiectul cel mai dificil pentru el de fata visurilor lui, este de asemenea o minune. Nașterea unui copil, la fel. Privirea unui răsărit, sau al unui apus, înseamnă asistarea la minuni.

Sunt înconjurat de „minunițe”, cum spune un bun prieten când ajunge pe tărâmul sirenelor. Este și aceea o minune, așa-i că da?