Zile de muncă și nopți de magie

Zilele și nopțile treceau pe nesimțite. Odată aveai un public agresiv, violent aș putea spune chiar, odată aveai un public fermecător și fermecat, ce te recompensa furtunos prin aplauze și nu printr-un gloț în cap. Da… Așa gândea cufărul nostru, a cărui poveste se așterne glorios pe paginile acestei foi.

Cufărul era un simplu cufăr ca toate celelalte. Nu avea nimic special, în afara faptului că se aventurase prin multe colțuri ale lumii. Admirase dansurile gheișelor din Tărâmul cu flori de cireș, dârdâise prin zăpezile înfrigurate din cei doi poli ale pământului, dansase salsa la faimosul festival în care femeile sunt îmbrăcate în pene și papagali cu pene care de care mai colorate fac spectaculoase coregrafii prin aer. O, da, călătorise cufărul nostru prin multe locuri.
Povestea sa începe într-un mic sat numit Sebiș. Născut din mâinile unui tâmplar iscusit, este expus, ca toate celelalte cufere, trecătorilor grăbiți ce treceau prin fața tarabei sale. Într-o zi, olarul satului face o vizită la taraba tâmplarului.
– Ziua bună, tâmplare!
– Bună este, întradevăr, olarule! Ce te-aduce pe la mine?
– Iată, aș avea nevoie de un cufăr pentru lucrurile mele.
– Le vezi pe toate înaintea ta, olare. Alege pe acela pe care ți-l dorește inima.
Stătu olarul nostru și privi la toate, dar nici unul parcă nu-l atrăgea. Apoi, privirea îi cade pe un cufăr așezat în spatele vânzătorului. Parcă strălucea altfel decât celelalte cufere.
– Îl vreau pe acela.
– Ai fler, olare. Acesta e ultimul făurit.
Cei doi meșteri încheie afacerea mulțumiți. Timpul trece și olarul nostru este chemat la război. Zilele cufărului erau foarte agitate, iar nopțile scurte, căci abia reușea să închidă un ochi.
– Vai de mine, ce viață, gândește cufărul. Oare așa îmi va fi viața întreagă?
Anii trecură și olarul îmbătrâni. După o viață destul de lungă pentru dânsul, se pune într-o seară lângă cufăr și îi împărtășește gândurile sale.
– Oh, cufere, iată că viața mea se apropie de sfârșit și îmi doresc un stăpân bun pentru tine.
– Bătrâne, îi răspunde cufărul, nu fi cu grijă pentru mine. M-oi descurca.
– Cufere, continuă bătrânul respirând greoi, promite-mi că te vei bucura de viață.
Acestea fu ultimele cuvinte ale olarului către cufăr, căci în noaptea aceea își dădu duhul. La înmormântarea bătrânului, nu fu decât el și un fierar de pe acele meleaguri.
– Ia uite-te, cufărul a venit până și la înmormântarea lui. Pare a fi un cufăr bun. Hmm… Ești un pic uzat, dar ceva aparte. Te voi lua cu mine. Pe mine mă cheamă Stepan.
Zilele cufărului nu se schimbară foarte mult. Ziua, tot în plin front, iar noaptea abia dacă ațipea de oboseală. Totuși, într-o noapte ceva fu diferit. Fierarul se furișă în odaia sa cu un sac în care se mișca ceva. Deschise lada de la cufăr și dădu drumul conținutului înăuntru.
– Airici?! exclamă cufărul.
– Shh! îi făcu semn fierarul Stepan. Da, arici. Vreau să îi dresez. Vreau să îi dresez și să mergem cu numere de magie și circ prin toată lumea cu ei. Ce zici, cufere?
– O, Stepan, sunt alături cu tine! zise cufărul încântat ca un copil.
Zilele erau dure, dar nopțile îndulcea viața amândurora. Căci seară de seară, până la răsăritul soarelui, cei doi dresau aricii să facă tot felul de trucuri și numere de magie.
– Ce zici, cufere? Suntem pregătiți?
– Să călătorim, Stepan, să călătorim!

Viața celor doi se schimbară complet. Nopțile erau pline de lumini colorate, aplauze și reprezentații sub clar de lună. Oameni din toate colțurile lumii erau atrase de numerele lor. Cufărul era mai fericit ca niciodată. În sfârșit, viața lui era palpitantă. Oboseala n-o simțea niciodată, nici el, nici dresorul de arici.

Singura întrebare ce rămâne de pus este ”de ce arici?”. Răspunsul mi l-a dat cufărul în timp ce-l vizitam la Muzeul din Sebiș, unde este expus acum. El mi-a șoptit simplu: ”Era ceva exotic. Publicul iubește exoticul.”