Din tată cojocar, un fiu olar

Dupa o masă copioasă plimbarea e de prisos, asa că odată ajuns în zona olăritului o iau la pas să caut aceste forme de perpetuare a tradiţiei.
Întâlnesc un olar vestit, ale cărui oale și ulcele au ajuns în multe case din toată lumea. Visul lui era destul de măreț : să meargă la toate târgurile ca oalele și ulcioarele lui să dăinuiască în timp. Zis și făcut.
Din tată cojocar, nefiindu-i transmisă această îndemânare , tânăr fiind s-a apucat de treabă. A crezut el că meseria se prinde dintr-o dată însă i-a luat ceva timp.
– Cu băgare de seamă, mă ierți bade Cornele dar de vreau să prind acest meșteșug cât trebuie să stau pe lângă dumneata? întreb eu.
– Tinere, o viață întreagă înveți dacă vrei să stăpânești o meserie , dar să mânuiești o oală poate în 2-3 ani se prinde ceva .
– Auzit-ai tu de muntele Găina? În cea mai apropiată duminică de 20 iulie , în fiecare an, se face un târg unde locuitorii din diferitele văi ale Apusenilor fac schimb de mărfuri. Acolo se întâlnesc tineri din zone îndepărtate ce au ocazia să se căsătorească. Fetele nu sunt cumpărate ci sunt ‘luate’ . Ele vin cu zestrea încărcată pe cai iar cununia se face pe loc de preoții ce vin cu acest scop.. De acolo împreună cu zestrea, aceste oale ajung peste tot în lume.
– Bade Cornele, dar timpul trece și ăsta-i meșteșug ce nu trebuie pierdut. Tinerii trebuie să-l ducă cu ei, nu doar oalele, zic eu puțin revoltat.
– Tinere Ziggy, trebuie să vină din partea lor ș-apoi le-oi sta la dispoziție câte zile oi avea. Dacă aceste oale ajung pe mâna cui trebuie, o să trezească în sângele lor acest dar de-a da mai departe. Până atunci, voi frecventa toate targurile că ăsta mi-i visul.

Am rămas pe gânduri . Un vis atat de puternic îti da forţa sa treci peste toate. Că de n-ar fi , nu s-ar povesti.