Obicei cu strigături cum numai în Țara Zărandului găsești

”Așa s-o pominit aici: nuntă cu strigături. Merg cu muzica pe drum, vin înapoi acasă. Și când se întorc de la cununie vezi un cort cu țigani, pui în frigare, țiganii joacă, bat la dobe… e un obicei frumos de la țară. Se zice că mirii e bine să se întâlnească cu țiganii când vin prima dată acasă, că le poartă noroc.”

Din fericire o parte dintre strigături le are scrise într-un caiet. Le păstrează pentru a rămâne și celorlalte generații care mai vin. Asta ca să nu-și uite obiceiurile. Și, ca să înțelegi mai bine despre ce e vorba, îți recită cu glasul cald un exemplu de creație personală: ”Un fecior așa ca mine, bogat cu curțile pline/ de avut și de șederi/ 7 saci plini de răbdări./ De la o vreme s-o-nsurat/ după cum e moda-n sat./ Și aduce de muiere/ pi-o avută de ședere,/ care zestre i-o adus/ fuiorul cât e pi-un fus,/ o cloșcă cu 10 ouă,/ o pită tăiată-n două./ Și duceau ei trai ca-n rai/ până ținea un mălai./ Când mălaiu-i pe gătate/ traiu trugelu-i fărtate.

Într-o  zi de dimineață/ stăteau culcați în pat/ și să sfătuiau cu dulceață/ cum să trăiască-n viață./ Bărbatu din greu oftează/ la nevastă cuvintează:/ noi om duce trai calic/ de n-am avea chiar nimic./Nevasta iute-i răspunde:/ poispă rău te mai pătrunde./ Am sub pat o cloșcă bună/ care zace chiar de-o lună./ Și sub ea pun 10 ouă/ să ne scoată barem nouă.

Și când astea ne vos scoate/ grijile ne-or trece toate./ Că om avea-n frumoasa curte/ de găini vrei 200/ vom cumpăra 2 purcele./ Una câte 7 fată/ uite-s câte14 deodată./ Bărbatul se-nveselește/ cu picioru-n pat lovește./ Să rupe cu dânșii patul,/ pică pe cloșcă bărbatul./ Se sucește, se-nvârtește/ dar planul nu-i nimerește… ” (Monolog)

[mashshare]

ZiggY

Buni străbuni, bucate alese şi tradiţii: pe meleagurile Ţării Zărandului

Mi-s nou pe meleagurile țării Zărandului. Inima îmi tresare de bucurie de fiecare dată când pun piciorul pe pământ străin. Însă au avut grijă oamenii locului să mă simt ca acasă .
– Haidam’ la masă! aud un sătean că zice către mine, în timp ce fotografiam tărâmul zărăndean. Clisă întoarsă în frigare, pită unsă, roșii, castraveți, brânză și ceapă dulce, coaptă te așteaptă la noi. Văzui că nu ești de-al locului ș-apoi nu mi-ai pleca d’aci nemâncat.
– Bag de seamă că pământul acesta este vădit de oameni cu drag de țară că tot străinul la masă îi pus, zic eu către el.
– Tinere, ce te aduce p’aci ?
– Drumul mi-i ca toată țara s-o petrec si povești de seamă să culeg !
N-o fost vorbă multă că spre o vale mă îndrumă . Acolo, în capătul satului , după pod , pe stânga, există o casuță unde un șir de poezii strânse într-un caiet își găsesc păstrarea. Bat la poartă și un chip senin îmi taie răsuflarea.
– Haidam la noi! ma invită stăpânul casei. Servești o palincă de Paiușeni?
Și apoi cu un grai cald de mamă mă surprinde stăpâna casei : Bine ai venit la noi!
Începuse să-mi placă tărâmul zărăndean.
– Aflat am că p’aci se transmit poezii în viu grai din buni străbuni si puține se opresc a zăbovi sub condeiul locului, bine grăiesc?
– Bine grăiești tinere, hai să-ți arat !
Văzut am aici caietul cu vorbe de duh ce par a fi transmise ca o tradiție pe cale de dispariție. Erau principii de viață de la sat a carei esență se regăsea în aceste poezii și legende zărăndene. M-am tot întrebat, oare nu cumva tradiția e pusă în pericol prin lipsa unor forme de perpetuare în timp?
Aud că mai în sus spre Târnăvița încă mai există astfel de forme și mă îndrept spre acolo!

Echipa Zig Zag prin România