Amprentele spiritualității sârbești rămân și astăzi în Arad

Unul din lucrurile care îmi place la Arad este tocmai diversitatea etniilor. Timpul le-a adus împreună, în situații de pace sau de război. După ce am explorat o frântură din istoria maghiarilor, la Statuia Libertății, am ajuns în Piața Sârbească, un loc reprezentativ pentru sârbii arădeni.

La numărul 7-8 am găsit Palatul Sârbesc, una din creațiile de marcă a celebrului arhitect arădean, Milan Tabakovits.

Citisem câteva ceva despre clădire iar acum venisem să o fotografiez. Mi-am luat răgaz întâi să o admir puțin. Culoarea crem a pereților se potrivea cu țigla roșie de pe acoperiș și turnul înverzit de timp. Ornamentațiile cu motive florale și geometrice și balcoanele din fier forjat aveau acea eleganță specifică stilului secession.

Deodată, o mână fermă mă bătu pe umăr.

– Ziggy, se pare că ne întâlnim iarăși!

M-am speriat inițial, dar apoi am recunoscut vocea de ștrengar…

– Hans! Tu erai! Da, lumea asta e tare mică. Ce te aduce în Piața Sârbească?

– Deși nu-mi propusesem, mă bucur că te-am reîntâlnit. Tocmai mergem aici în apropiere la biserica sârbească să mă întâlnesc, cu Milan, un prieten sârb. E din aceeași generație cu mine, evident, zâmbi el. Ne mai întâlnim și povestim despre ce a fost în Arad și viețile noastre colorate.

Se uită o clipă la ceas.

– Ce îți place la Palatul sârbesc ? mă întrebă el, privind cum scrutam clădirea.

– E diferită! Are elemente asemănătoare cu alte surate în stil secession dar are ceva al ei.

– Da, acesta e efectul curentului secession.

– Spune-mi mai multe despre asta, îl îndemn eu.

– Bine, dar știi ce? Hai cu mine să-l cunoști pe Milan. Îți va spune mai multe despre sârbii arădeni.

Încuviințez și pornim spre biserică.

– Ei bine, stilul acesta de arhitectură ar fi versiunea germană a franțuzescului Art-Nouveau. La sfârșit de secol XIX, după modelul german a apărut secession-ul vienez. După cum știi, Arad a făcut parte din Imperiu pe atunci. Arhitectura orașului a primit influențe considerabile.

– Da!

Hans era un tip pasionat de cultura și istoria orașului.

Ajunsesem la biserică.

Milan, un bătrân cu fața mai pătrată, părul alb, des și fruntea luminoasă ne ieși în cale.

– Servus Hans!

– Salut Milan! Nu ți-am spus că mai vin cu cineva. Ți-l prezint pe Ziggy, un tânăr călător venit din orașul celor șapte coline. Acum ajunsese la Palatul Sârbesc și voia să știe mai multe despre sârbii din Arad. Hmmm, spuse bătrânul viclean, nu știu pe cine să-i recomand. Vreun profesor de liceu poate…

– Hans, nu te prosti, îl mustră Milan. Știi că mă pasionează istoria poporului meu!

– Stai liniștit Ziggy, râse Hans, îmi place să-l mai calc pe nervi câteodată!

– N-ai ce să-i faci, e bătrân!

– Ziua bună, îi întind eu mâna sârbului care mă cerceta cu atenție!

– Bine ai venit în Arad, tinere călător!

– Îmi place Palatul Sârbesc, spun eu apoi, amintindu-mi de scopul meu în Piața Sârbească.

– Da, e una din amprentele comunității sârbești în Arad. Știi care e cea mai veche clădire din oraș ?

Ridic din umeri.

– Uite acolo, spuse el cu mândrie arătând spre Biserica Sârbească. A fost construită la inițiativa căpitanului Iovan Popovici Techelia între 1698 și 1702

Se uită la mine fix. Nu înțelegeam contextul.

– Techelia era căpitanul grănicerilor aduși în Arad. Erau cam 500 de soldați care au venit aici împreună cu familiile lor. Pentru ei s-a construit biserica.

Hans și cu mine îl ascultam cu atenție.

– Armata nu e suficientă pentru a crește un popor, continuă Milan. Educația și spiritualitatea sunt stâlpii.

Palatul pe care tu l-ai fotografiat a venit mai târziu, ca să întărească amprenta sârbilor în oraș.

– Frumoasă explicație.

– Când îți cunoști originile înțelegi mai clar de ce oamenii fac ceea ce fac, continuă sârbul pe un ton didactic.

– De asta am pornit în călătorie, le spun eu amândurora. Ca să-mi înțeleg strămoșii!

– Îți mulțumesc Milan! Mă întorc la fotografii domnilor.

– Ziggy, s-ar putea ca asta să fie ultima dată când ne vedem! Plec pe meleagurile Bavariei într-o vizită pentru o vreme.

Bătrânul șvab mi-a deschis câteva porți interesante ale valorilor orașului. L-am îmbrățișat ca și cum ar fi fost bunicul meu.

– Să-mi scrii, spuse el emoționat

– Negreșit!

Îmi părea rău că drumurile noastre se despart. Dar, călătoria mergea mai departe! De la Palatul Sârbesc m-am întors la han, aproape de malurile Mureșului, unde o nouă poveste aștepta să fie descoperită.