Statuile de la Căsoaia au prins viață!

Meleagurile Șiriei au fost o încântare. Soarele vesel și natura botezate recent de ploaie mi-au fost aliați în urcușul cu bicicletele până la vechea cetate! Priveliștea munților Zărandului și a Câmpiei Aradului în veșminte galben-verzui făceau ca orice efort să merite.
Panorama mi-a sporit setea de aventură! Am intrat cu bicicleta în desișul pădurii verzi precum smaraldul. Mă lăsam ghidat de marcajul crucii albastre pe poteca șerpuitoare până în Căsoaia. La ultimul han, drumeții îmi povestiseră despre lumea misterioasă a statuilor ascunse în pădurea de lângă stațiune.

– Au fost abandonate în pădure să înghită buruienile, spuse un călător pe un ton batjocoritor. N-ai să vezi acolo decât pietre vechi!
Bărbatul avea fața pătrată și părea că e mereu încruntat.
– Mai lasă prostiile! Nu-l descuraja pe băiat! Interveni camaradul său care sorbea cu nesaț o licoare gălbuie.
Eram puțin derutat!
– Stai liniștit Ziggy! Tipul acesta mai aiurează câteodată, continuă el cu blândețe. E adevărat că statuile sunt abandonate. Se spune că ele prind viață la căderea nopții. Cei cu inima curată le pot vedea. Mergi să le vezi și ai încredere în semnele naturii.
– Ha! Pufni celălalt! Sunt doar niște legende…De ce-l amăgești pe ficior ?
Aceste gânduri îmi reveneau în minte în timp ce bicicleta curgea repede pe poteca muntelui.
După câteva ore de pedalat prin pădure am ajuns la Căsoaia! Eram murdar de noroi din cap până-n picioare… Aveam totuși un sentiment de satisfacție pentru că terminasem traseul.
Gândul că statuile de lângă cabană ar putea fi vii nu mă părăsea nicicum.
Mă spăl în râul fâșneț de munte și intru în zona parcului cu statui.
Vegetația deasă se revărsa pe dealul în mijlocul căruia se află odată o poiană mare. Urzicile arțăgoase nu mă lăsau în pace. Unele chiar se luptau cu picioarele mele…
La un moment dat, zăresc o statuie de piatră. Era o femeie ce stătea ghemuită ca și cum se temea să iasă din carapacea sa. Am admirat-o preț de câteva secunde și m-am strecurat din nou în desiș.
Coloane, un car tras de cal, o mamă cu un copil, îmi arătau fiecare cât de multe fețe are sufletul uman.
– Ciudat, îmi spun, mă simt de parcă aș fi privit de creaturi vii.
Mintea mea născocea moduri prin care statuile să fie puse din nou în valoare.
După vreo jumătate de oră de plimbare, dau să ies din poiană. Stai! O boare de vânt neobișnuită îmi sufla în ceafă.
Voci necunoscute se auzeau.
– Să înceapă petrecerea! Avem multe de discutat astă-seară!
Nu-mi venea să cred…Statuile prinseseră viață și se adunau în mijlocul poienii.
– Dar voi aveți viață? Întreb eu uimit.
– Da Ziggy, răspunse femeia ce adineauri era ghemuită în piatră. Știam că ai să vii! Drumețul care ți-a vorbit de noi ne-a spus că ai să vii.
– Uau, nu m-aș fi gândit la asta! Ce coincidență!
– Nu există coincidențe tinere călător, zâmbi femeia. Dorința ta de a cunoaște și gândirea în afara tiparelor te-a adus la noi. Orice procedează așa poate vedea lucruri pe care mulți le trec cu vederea.
– Cei care ne-au creat sunt spirite libere care au vrut mereu să se autodepășească, adăugă un bărbat care se apropiase de grup.

Alte statui din spate au început să povestească și să glumească. Petrecerea era în toi!
Am petrecut alături de ele până când amurgul s-a lăsat. Știam că trebuie să mă întorc la han căci o nouă etapă a călătoriei mă aștepta. Statuile de la Căsoaia au rămas în pădure în așteptarea celor care să le asculte poveștile și în același timp să le redea strălucirea de altădată.