De ce să recunoști și să cinstești oamenii valoroși?

Era o după amiază toridă, iar eu m-am întors de pe plaiurile verzi din apropierea Ineului, pe străzile îngrijite ale oraşului. Canicula devenea insuportabilă. În parcul din fața Primăriei, doi muncitori pregăteau terenul și materialele. Statuia bust a lui Vasile Goldiș avea să fie amplasată aici. Amândoi erau tineri și suficient de puternici cât să lucreze o zi întreagă fără oprire.

– M-am săturat, tună unul dintre ei. De dimineață lucrăm, e cald, iar statuile astea mă enervează. De ce mai trebuie încă o statuie cu Vasile Goldiș? Nu sunt suficiente deja în orașele mari?

– Mda, mi-a ajuns și mie, replică celălalt plictisit. Dar n-ai ce să faci, munca-i muncă! Dă-mi lopata aia odată!

Celălalt era nervos de-a binelea.

– Ineul e un oraș mic în comparație cu Arad. Pe cine va interesa această statuie? Și apoi, Vasile Goldiș e mort. Nu are ce să mai schimbe pe aceste meleaguri. Eu cel puțin voi trece pe lângă ea ca și cum n-ar exista!

– Da, să vină șefu’ să ridice statuia. Lui îi plac prostiile astea istorice. N-are ce face. E om matur cu nevastă și copii. Are atâta de lucru și el pierde timpul citind cărți despre oameni ca Vasile Goldiș.

În spatele lor, inginerul care supraveghea lucrările de amenajare îi privea amuzat. Asistase la toată discuția.

– Văd că merge bine treaba domnilor, interveni el ca un actor.

Cei doi muncitori au sărit ca arși. Nu se așteptau ca tocmai acea persoană să fie lângă ei.

– Să trăiți șefu’, se bâlbâră ei intuind că auzise tot ce vorbiseră. Ce faceți? Nu trebuia să fiți plecat în Arad?

– Trebuia. Am venit mai devreme. Dar nu vă faceți griji, zâmbi el, am auzit doar 99,9 % din conversația voastră.

– Ne pare rău, șefu! Știți, n-am vrut, eram și noi obosiți de la căldură.

– Dă-mi ciocanul tău, se adresă el calm celui mai agitat.

– Dar ce vreți să faceți?

– Dă-i mă ciocanul! Vrei să-ți pierzi slujba ? îl grăbi celălalt.

Tânărul făcu ce i se ceruse. Inginerul își scoase ceasul scump de la mână.

– Ia ceasul meu și strivește-l cu ciocanul. Acum! Ai permisiunea mea.

Muncitorul înmărmuri.

– Șefu’, doar nu vorbiți serios! Cum să fac asta?

– Simplu, iei ciocanul și îl zdrobești. Dă-i bice!

– Fă mă cum ți-a zis, interveni celălalt și mai speriat.

Tânărul era pe punctul de a lovi ceasul.

– Îmi pare rău, șefu’, dar nu pot!

– De ce ?

– Păi, e al dumneavoastră!

– E doar un ceas! râse inginerul.

– Da, dar e valoros. Mai bine îl vindeți și faceți ceva cu banii.

– De ce e valoros?

– Pentru că e un ceas scump. S-a lucrat din greu la el.

– Cine spune că e valoros? insistă inginerul.

– Orice om normal care apreciază lucrurile bune.

– Aici voiam să ajung, băiete. Spuneai de mine că-mi pierd timpul citind despre Goldiș. Sau că statuia pe care voi o veți amplasa aici este inutilă.

– Știți, n-am vrut să sune așa!

– Ei bine, continuă el țintindu-l pe tânăr, statuia asta e doar un mic semn de apreciere pentru eforturile de zeci de ani ale unui om plecat dintr-un sat de lângă Ineu. Eforturi de care, fără să-ți dai seama, te bucuri gratuit acum. Oamenii îi ridică statui pe meleagurile acestui popor pentru că îl consideră o valoare.

Poate că statuia asta se compară cu un mare monument arhitectural, dar este un semn. Ea îți reamintește valoarea persoanei pe care o întruchipează și te îndeamnă să o apreciezi ca atare. Știi ce se întâmplă când faceți asta?

Cei doi dădeau din umeri.

– Recunoașteți că în voi este același potențial și îi dați voie să iasă la iveală. Știu că amândoi aveți copii mici.

– Da, răspunseră cei doi hipnotizați de cât de logic era inginerul.

– Imaginați-vă că peste câțiva ani îi duceți de mână la școală și vă întreabă cine e domnul din statuie. Ce le spuneți? Că e doar o grămadă de material?

– Nu…

– Dacă în schimb le spuneți povestea lui Goldiș, ei o vor ține minte. Veți sădi o sămânță în creierașul lor că și ei pot să facă lucruri mari la fel ca el, indiferent de unde pleacă.

– Nu m-am gândit niciodată în felul acesta, spuse tânărul cel agitat rușinat. Îmi cer scuze, șefu’!

– Și apoi, vor veni oameni de pe alte meleaguri în Ineu care vor vedea statuia. Cel puțin o parte vor fi curioși să afle mai multe despre Goldiș. Uite așa, influența lui merge mai departe. El e mort, dar faptele sale rămân.

Un moment de tăcere urmă.

–  Îmi cer scuze, șefu’! Am fost un neghiob…

– Când schimbi modul în care privești un lucru, lucrul pe care-l privești se schimbă, spuse inginerul. Povestea s-a terminat acum. Mă voi întoarce mai târziu să văd cum avansează lucrările.

Statuia a fost ridicată, iar muncitorii se opreau cu drag în fața ei. Peste ani, copiii lor au aflat întâmplarea și povestea vieții lui Goldiș.

În călătoria mea pe meleagurile poporului de la care învăț și eu am văzut statuia din Ineu. Acum stau pe bancă și îți scriu aceste rânduri…