Monolog de singurătate

Nicicând nu am simțit gândurile unui om, așa cum le-am simțit aici. Adică le-am atins la propriu. Cred că singurul loc în care poți atinge gânduri. Această prezență din întuneric, atât de aproape de mine, m-a făcut să ajung la el prin acel neant. Dar te las pe tine să simți…

„Atmosfera este una sumbră… Rafale de vânt și ploaie scutură totul dimprejur. Copacii abia își mai țin rădăcinile în pământ. Pământul se cutremură, iar eu… Eu mă simt răpus și rece. Am eșuat…
Totul a început abia acum câteva zile, două ca să fim mai exacți. Atmosfera de la sat era una caldă, relaxată și îmbietoare. Oamenii munceau ca-ntotdeauna, așa cum știau de când au fost învățați. Nimic special nu se întâmpla în acest mic sătuc, uitat de lume și nemaiștiut de nimeni. Un lucru care a fost straniu și pe care l-am remarcat, a fost lipsa ciripitului de păsări. Păsări erau, dar ciripitul nu.
Și era cam ciudat pentru un asemenea loc de frumos să nu-ți cânte păsările. Se spune că animalele încep să țipe când se apropie un dezastru sau e ceva tensionat în aer. Se poate ca pentru păsări să fie diferit? Sau poate că evenimentul ce avea să se întâmple nu putea fi semnalizat mai bine decât prin tăcere și fapte.

Tăcerea exista. Era de mormânt. Dar faptele… Faptele nu. Oamenii toți, munceau ca înainte. Nu erau distrași de tăcere sub nici un chip. Ironic, așa-i? Tăcerea să deranjeze. Tăcerea să se simtă? Tăcerea să fie observată? Doar nu am ajuns în asemenea hal în care să auzim tăcerea. Ar fi o jignire la adresa omului care se respectă. Iar sătenii de aici, se respectau. O, da, se respectau…
Tot ce făceau erau să lenevească zi de zi și noapte de noapte. Căci munca pe care ei o învățară de mici era doar să mintă, să manipuleze și să înșele. Trist, nu-i așa? Așa am crezut și eu.
Dar n-ai ce-i face. Unele lucruri sunt așa cum sunt și nu le poți schimba. Tot ce poți schimba este perspectiva ta asupra lor. Ceea ce… Nu e un lux atât de ușor de obținut. Apropo de lux, ți-am spus povestea celor doi? Da, erau doi. Nu îi știi? Fă-te comod, îți voi spune povestea. Ține de ceea ce vezi acum.

S-a întâmplat acum mult timp în urmă, pe vremea când femeia era femeie, iar bărbatul bărbat. Ce înseamnă asta, rămâne la latitudinea ta să descoperi. Dar să continuu… Într-o zi, doi dintre ei, bărbat și femeie, s-au luat. Și, ca orice cuplu proaspăt unit, au intrat în propriul lor ciclu de evenimente. La un moment dat, lucrurile au luat o turnură monotonă. Totul era la fel. La fel de gri. Deși, ei se înțelegeau bine. Nu se certau, nu se îmbrânceau, nu se acuzau de nimic, nu se criticau. Și tocmai asta, lucrul acesta, lipsea…
Le lipseau pasiunea, le lipseau pâlpâirea de extaz a vieții. Nu a durat mult. Ea a plecat de lângă el, căutându-și marea pasiune. El, a rămas la fel, doar că și-a luat o femeie nouă. Nu a înțeles niciodată ce i s-a întâmplat. Morala? O poveste e pe atât de fadă, pe cât personajele nu își acordă dreptul la viață. Nu își acordă dreptul de a evolua. Nu vei fi niciodată impresionat de o piesă lipsită de substanță, de energie, de viața însăși!

Și, nici viața, nu va fi impresionat de tine, dacă rămâi unde ești…
Și, ca să revin la început, eu, unul, am eșuat… să impresionez viața. De aceea, am ales scena. Am ales cortina drept leagăn pentru durerile mele, și am ales viața pustie, fantomatică a personajelor drept carte de vizită. Eu, din acest moment, nu mai exist. Am fost, iar acum doar nu mai sunt. Oh, nu deveni melancolic, te rog! Asta am ales. E alegerea mea, nu?
Se spune că viața e făcută din alegeri. Iar eu, eu mi-am ales viața de scenă. Mulțumesc…”

Iar cortina coborî peste ceea ce-a părut a fi realitate. Dar, defapt, era realitatea de acolo. De acolo, de pe scenă. Zâmbesc și te întreb și pe tine: Ce e realitatea?