Tare ca fierul, iute ca…

Exista în vremurile îndepărate, pe când purceii erau crescuți în curtea deschisă și gâinile umblau libere pe potecile de țară, un om cu capul tare ca fierul. Fie vorba între noi, nu doar capul îi era tare ca fierul, ci și întreg corpul. Trupul său era impunător, musculos și lat dintotdeauna, căci așa se născuse. Și pe oriunde mergea, i se crea cărare înaintea sa. Oamenii se dădeau în lături de fiecare dată când îl vedeau atât de mare. Lucrurile decurgeau astfel, până ce un pitic îi iese în cale, tot acoperit cu negru pe mâini, și îi spune:

– Băiete, vin’ de mă ajută cu o lucrare. Am nevoie de două brațe la fel de tari ca fierul, pe care îl mânuiesc zi de zi după bunul plac.
– Piticule, te ajut, dar să știi că nu sunt foarte îndemânatec.
– Nici nu trebe’! Tu doar să asculți ce-ți spun.

Zis și făcut. Îl conduce pititcul pe uriaș la atelier și îndată ce ajung se și apucă de treabă. În timp ce ei muncesc de zor, o prezență feminină își face loc printre sculele de fier. Era la fel de gingașă ca petalele de floare și la fel de îmbujorată ca mugurii de cireș în luna lui Prier. Coronița cu flori de pe cap îi accentua feminitatea, iar cămeșa albă brodată fin cu ață ce aceeași culoare cu cămeșa, îi descoperea delicat o porțiune din pieptu-i plin de mister. Partea de jos a corpului îi era acoperită până la glezne de poale, ce se terminau cu o cipcă frumos cusută. Mergea ca o pană în zbor, ținând în mâini un coș cu fructe proaspete.
– Tată, v-am adus de-ale gurii, a rostit atât de dulce mândra fată, încât picioarele, odată de fier ale vlăjganului, se transformară pe loc în gelatină.
– Mulțumesc, draga mea. Dar trebuie să termin cât de curând trăsura aceasta pentru vecinul nostru. Băiatul său mâine o cere în căsătorie pe viitoarea lui și are nevoie să se deplaseze până la familia fetei kilometri buni. În plus, vrea să facă impresie bună părinților ei. De o săptămână are spălate și parfumate cămeșile și nădragii.
– Ei, da’ îl știu de mic, doar. Dintotdeauna a fost atent, zise fata și își legănă delicat genele către noul ajutor al tatălui său, fără ca acesta din urmă să o vadă. Bine atunci, tată, eu mă retrag la pământul din drum. Voi rămâne acolo mai mult ca să citesc și să scriu.
– Bine, fata tatii, mergi împăcată.
Se retrase fata un pic mâhnită că tatăl ei nu a vrut să-i facă cunoștință cu noua prezență din atelier care nu mai știa nici cum îl cheamă, nici de unde se trage.
– Neîndemânaticule, strigă picitul, fii atent! Ce te-a apucat așa dintr-o dată?!
Uriașul lovi din greșeală degetul piticului, în loc să dea în cui. Adevărul e că amândoi erau la fel de tâmpi și neîndemânateci, căci fata stătu aproape până seara târziu în așteptarea vlăjganului cu părul castaniu, ochii înflăcărați și brațele puternice, iar tatăl ei nu bănuia nimic, dar nici nu-i trecea prin cap să bănuie. Căci, până la urmă, tot ce știa uriașul să facă când o vedea, era doar să se topească de frumusețea ei. Era la fel de iute la minte, ca un cocostârc în baltă.
– Ești iute ca melcul! se răsti, într-o zi, fata la vlăjgan și se îndepărtă apăsând pământul sub picioare atât de tare, încât lăsă gropi în urma ei.

Uriașul era și mai nedumerit. Așa că hotârî să facă ce știa mai bine – fierărie. Era singura îndeletnicire pe care o învățase. Era prima dată când primea bani pentru o muncă făcută. Așa că se apucă omul nostru și făuri, surprinzător, trupul fetei din fier topit.
A doua zi dimineață, când să iasă fata din casă, mai-mai să facă infarct. O sperie atât de tare arătarea din fier, încât își culese inima de pe jos și cu greu și-o mai puse la loc. După ce, însă, se liniști, privi cu atenție opera de artă. Trăsăturile îi erau foarte bine conturate, iar zâmbetul și ochii făceau ca statuia să pară vie. În timp ce se admira pe ea, cea creată din fier, piticul dă și el să iasă din casă. La fel ca și fata aproape că face infarct și își culege inima de pe jos.
– Credeam că vreo zgripțuroaică te-o transformat în fier, bată-l vina să-l bată de om nebun!

Piticul nu avu încotro. Chipul dulce al fetei și privirea insistentă, îl convinseră pe tată să meargă acasă la uriaș și să-l invite la prânz. Uriașul, auzind acestea, dădu să se pornească către mâncare cum se pornește boul către fâneață. Piticul îi văzu imediat reacția, așa că îi trosni tare în cap o bară de fier ce-și schimbă forma după capul tare al vlăjganului, de zici că era din gumă.
– Măi, da’ tare de cap mai ești… oftă piticul. Dar dacă fiică-mea te place, ce-oi face? Oi putea eu sta în calea fericirii ei?
Masa fu un dezastru. Uriașul era uriaș cum știa mai bine, piticul dispera în sinea lui, iar fata se comporta la fel de delicat ca prima dată când l-a întâlnit în atelierul tatălui său.

Să luați aminte fete dragi, la bărbații cu mușchi și cu creierul în nădragi. Și să luați aminte băieți dragi, la preferințele ciudate ale femeilor… Ș-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea-șa!