În căutarea comorilor din Valea Ierului: Casa tradițională - muzeu din Galoșpetreu

Valea Ierului te suprinde prin întinsele terenuri fertile, descoperirile arheologice sau finețea vinurilor nobile ce așteaptă în crame să fie gustate. Comorile pe care această regiune le ascunde nu se rezumă doar la atât. Cu un pic de sprijin din partea localnicilor sau o bună documentare în prealabil, vei descoperi satul Galoșpetreu ( la 15 km de Săcuieni și la 55 km nord de Oradea). Populația lui este predominant maghiară. Atracția principală a satului este o casă a unui țăran maghiar din clasa de mijloc din anul 1870.

A fost nevoie de dăruirea și eforturile financiare ale lui Kéri Gáspár, medic stomatolog care locuiește în Săcuieni, dar este originar din Galoșpetreu. Tatăl său încă locuiește aici.

În anii ’90 el a cumparat locuința bunicilor săi, din lut, cu cerdac de lemn. Intenția sa era de a construi casă de vacanță doar cu materiale tradiționale.

Sătenii s-au bucurat de inițiativa sa și au contribuit, an de an, cu o parte din obiecte. Cealaltă parte a fost strânsă direct de Kéri Gáspár, din podurile caselor din sat sau le-a cumpărat de la târgurile locale.

Timpul trecea, iar pasiunea medicului stomatolog pentru istoria și etnografia locală creștea.

Pas cu pas, cele trei camere ale căsuței au fost amenajate, după moda sfârșitului de secol XIX. Medicul a ținut cont și de faptul că cei doi soți care au locuit-o inițial erau de religii diferite, protestantă, respectiv catolică. Încă de pe atunci acest lucru se obișnuia în sat. Camera dinspre drum este dedicată bunicului său care era protestant, camera de mijloc reconstituie bucătăria, iar camera din dreapta aparținea bunicii, de confesiune catolică.

Printre obiectele valoroase se numără o carte de istorie veche de 120 de ani, o încuietoare care funcționează chiar după 3 veacuri și o bancnotă de la 1848, redactată în cele 5 limbi vorbite în Imperiul Austro-Ungar printre care și româna. În cele trei camere poți admira lăzi de zestre, mobilier, documente, fotografii vechi, cărți de cult precum și obiectele ce nu lipseau dintr-o bucătărie în acea vreme.

Așa se face că locuința a adunat tot mai multe obiecte. În 2002, casa a fost deschisă publicului ca muzeu, unul foarte bine pus la punct. Gospodăria cuprinde casa și anexe: grajd, coteț de porc, șură pentru căruță, șură de fân unde se află foarte multe unelte pentru uz casnic și lucrul pământului. Ansamblul este îngrădit cu un gard tradițional de nuiele. În curte mai putem vedea și fântâna cu o cumpănă și crama cu mai multe soiuri de vin de viță nobilă.

Inițiativa lui Kéri Gáspár este una curajoasă și cu efecte pe termen lung. Ceea ce face el depășește nivelul de interes personal, de a fi un simplu colecționar. Este o acțiune care servește întregii comunități. Eforturile sale arată valoarea acestei zone a Văii Ierului, din punct de vedere al istoriei și al etnografiei locale. Mai ales, invită turiștii și autoritățile să acorde acestor meleaguri respectul cuvenit.

[mashshare]

ZiggY

Colecționarul iscusit din Galoșpetreu

Era prin jurul anilor ’90 când un gospodar din ținuturile întinse ale satului Galoșpetreu a cumpărat casa bunicilor săi. Muncitor din fire și păstrător al tradițiilor vechi, și-a pus în minte să repună casa pe picioare după bunul său plac. Și era foarte încântat…

Sătenii, aflând despre intenția gospodarului, au fost foarte bucuroși să îl ajute cu orice avea nevoie. Era bine cunoscut că pe acele tărâmuri rar se ivea câte un om muncitor, păstrător al tradițiilor. Cum de altfel, se întâmplă mai peste tot în lume.

În căutarea comorilor din Valea Ierului: Casa tradițională - muzeu din Galoșpetreu
Trec zile, trec nopți, iar omul nostru muncește de zor la căsuța lui din lut. Într-o zi la asfințit, pe când se pregătea să mulțumească pentru încă o treabă bine făcută, se oprește la poarta lui o căruță cu trei cai frumoși.

– Ziua bună, om gospodar!

– Că bună mai e, trecătorule!

– Am auzit că ești păstrător al tradițiilor prin locurile acestea. Ia spune, am auzit bine?

– Că bine ai auzit! zise gospodarul încântat.

– Na, iaca, urechile încă nu m-o lăsat. Om bun, iată am și eu acest obiect vechi de când lumea și nu mai am ce face cu el. Ale mele băbătii mi l-o lăsat de curând și nu am ce face cu el. Caii nu mănâncă fier vechi, iar adăpostul meu e mic. Dacă ți l-oi da, ai găsi utilitate pentru el?

Omul nostru stătu un pic pe gânduri. Nici la el în casă, mare loc nu era. Și nu se gândi până acum să o orneze cu obiecte vechi. Până să îi dea de capăt gândului, acceptă bucuros. ”M-oi hotărî eu ce să fac cu el. Găsesc eu ceva…” își spuse în sinea sa gospodarul. Și plasă obiectul în casă, foarte încântat de el…

Zilele următoare se întâmplă aceeași năzdrăvănie. Care mai de care oameni din sat și din împrejurimi, auzind de casa țărănească, opreau în fața porții și lăsau câte un obiect vechi. Deja, casa prindea un aer de muzeu, iar gospodarul nostru știa povestea fiecărui obiect, mai puțin a primului primit, căci pe vreme aceea nu a știut să întrebe.

Casa a adus mare încântare satului, devenind un punct de referință și de mândrie pentru săteni. Vorbe în vânt se mai aud că, atât timp cât Valea Ierului va curge prin acele împrejurimi, și oameni vor mai trece cu obiecte vechi pe la casa-muzeu, lăsându-le la ușă, doar cu povestea lor.

Și știu toate acestea pentru că de curând am trecut pe acolo, iar o muscă ce ara pământul la un hărleț depărtare, mi-a povestit totul cap-coadă, cu lux de amănunte. Și-am închis aparatul de fotografiat, și povestea v-am notat!

Echipa Zig Zag prin România