Mălaiul care nu e servit cu dragoste, degeaba e

Ce lecție de prosperitate am primit de la gospodarii muncitori ai satului! Încă nu am reușit să o înțeleg pe deplin. Totuși, am făcut un schimb modest cu un stup de albine pentru niște miere, iar eu am oferit în loc o lumânare pe care o aveam pierdută prin buzunar. A fost bine. Amândoi am ieșit în câștig. Dar vreau să vă spun că abundența unei comunități nimic nu e, dacă dragoste nu e. Și am aflat acest lucru de la un grup de buburuze roșii cu inimi negre pe spate, care mi-au spus o poveste de dragoste dintre un conte și o contesă…

Era într-o vreme îndepărtată a acestor ținuturi, o familie bogată ce trăia într-un mare și nobil palat. Palatul era foarte admirat de trecători deoarece avea o minunată grădină, cum nu se mai văzuse până atunci. Întreaga curte era înconjurată de cei mai parfumați trandafiri, ce emanau sclipiri de diamante în roua curată a dimineții. Copacii erau plini de triluri de păsări, diferite în funcție de zi: lunea era o simfonie mai alertă, ce mobiliza la muncă, care creștea în intensitate până miercuri, când începea să scadă, până duminică, când tonul era unul lin, domol, menit să te deconecteze de la orice stres sau gând nebun. Pământul, bogat și fertil, aducea la suprafață o iarbă de un verde-smarald cum nu mai exista nicăieri în ținut. Presărat cu mii de flori, insectele și gâzele dănțuiau ziua-ntreagă până la apus, când fâșiile de un galben-roșiatic inundă grădina într-un murmur menit să mai prelungească un pic căderea nopții.

În palat trăia o familie proaspăt căsătorită. De altfel, grădina fusese oferită în dar, de către prietena miresei, o vrăjitoare bună, ca cei doi să aibă un început frumos împreună. Mirii erau amândoi de viță nobilă și o duceau foarte bine în palatul cel mare. Aveam tot ce le trebuia și încă pe atât. Oricine și-ar fi dorit să fie în pielea lor. Totuși, ceva lipsea la familia nobilă…

– Jenõ, m-am plictisit. Sunt până peste cap de plictisită.

– De ce nu-ți chemi prietenele să jucați tarot?

– Dar asta am făcut ieri…

– Foarte bine. Ieși la o plimbare prin grădină. Ai văzut ce frumos bate soarele în cupele de crini? Parcă ar fi niște lasere de lumină.

– Dar asta am făcut azi dimineață.

– Bine, atunci, ia și recită niște poezie. Te pricepi la asta foarte bine.

– Mi-a terminat toate cărțile de poezie… zise ea deznădăjduită.

Făcu câțiva pași prin odaie, în timp ce soțul ei rămânea la fel de concentrat la actele răvășite pe întreaga suprafață a biroului de mahon, și se decise:

– Jenõ, eu mă dezbrac de hainele astea și merg în sat îmbrăcată ca un om sărac. Vreau să cunosc și altă viață decât pe aceasta în care trăim.

– Bine, dragă. Fă cum știi mai bine, zise el fără ca măcar să-și ridice ochii din hârtii.

Femeia se duse hotărâtă în camera ei, își deschise garderoba și văzu că nu are decât haine frumos colorate din materiale scumpe și fine. Așa că, fără să stea pe gânduri, merge de o întâlnește pe servitoare și îi spune direct ce vrea să facă. Servitoarea, o femeie plinuță cu fața rotundă și ochii înfundați în grăsime, se miră atât de tare de ce auzi că ochii parcă îi ieșiră din orbite și se făcură de două ori mai mari. Dar n-avu încotro. Se învoi la ordinul stăpânei sale.

Mai era mult până la asfințitul soarelui, așa că aventuroasa contesă porni către sat îmbrăcată în straie simple, de culoare grena, cu batic pe cap și părul prins simplu într-un coc la spate. Merge ea ce merge și ajunge într-o piață aglomerată. Aici, vâlvă mare. Oameni mișunând de colo-colo, izbindu-se unul de celălalt ca într-un joc cu titirezi. Veselia era întipărită pe chipurile însângerate de la activitatea intensă, iar muzica și poezia se auzea din toate unghiurile. Era zi de târg.

– Vai de mine, gândi contesa, cum voi trece eu de mulțimea aceasta?

– Să vă ajut, frumoasă domniță?

Surprinsă de întrebare, se întoarce către persoana care i-a adresat-o, dar nici nu apucă să răspundă că tânărul o și ia de mână, răsucind-o prin mulțime, lipit fiind unul de celălalt. În toată val-furtuna aceasta, tânărul nu observă, dar obrajii contesei se înroșiră foc, iar buzele prinseră nuanța trandafirilor sălbatici.

– Până aici vă pot duce, scumpă domniță. Să aveți o zi îmbietoare!

– Stai, nu mă lăsa singură! strigă ca din reflex contesa, cu un pic de nesiguranță în voce, dar și cu o oarecare curiozitate la adresa tânărului. În momentul acela, simți cum îi iau foc urechile, dar, cu același șarm și aceeași repeziciune, tânărul rostește:

– Este prima ta dată la târg, așa-i? Îmi dau seama după cum tremuri, și zise asta ușor râzând. E în regulă, e și prima zi a surorii mele. Dacă vrei, vă fac cunoștință. Chiar, eu sunt Joseph.

– Numele meu e Vilma, răspunde sfios. Da, mi-ar plăcea să-ți cunosc sora.

– Vino după mine. E chiar în spatele acestui chioșc. Aici voi juca o piesă de teatru în câteva minute. Vrem să atragem oamenii să cumpere dovlecei la preț ridicat.

– Și reușiți?

– Vei vedea! spuse jucăuș și o luă iar de mână ca să grăbească pasul.

Amiaza contesei fu plină de jocuri și râsete. Nu mai râse ca atunci decât era mică și se juca cu fluturii prin grădina tatălui ei. Joseph o atrăgea foarte mult, de altfel nu mai simțise vreodată astfel de sentimente față de un bărbat. Era chipeș, avea șarm, era spontan și se descurca de minune în a-și susține familia financiar. După ce își termină numărul, contesa merge către el hotărâtă să-l întrebe:

– Joseph, tu ești căsătorit?

– De patru ani frumoși!

– Patru ani? Cum ați rezistat atâta?

– Ești amuzantă, Vilma! râde el cu poftă. Ne înțelegem foarte bine. Amândoi iubim viața și ne bucurăm de lucrurile simple. Chiar și în necazuri sau în lipsă, ea mă susține, iar eu îi ridic moralul. Știi cum e, prea multă muncă e bătaie de cap. Iar mălaiul care nu e servit cu dragoste, degeaba e.

Vilma rămase fascinată de cuvintele tânărului. Nu mai întâlnise pe nimeni atât de plin de viață și de liber. Deși trebuiau să muncească zilnic pentru traiul lor, ochii săi erau mai luminoși ca soarele, iar corpul său mai zvelt ca al unei căprioare.

Târgul se sfârși, iar Vilma se simți ostenită. Atât de multă distracție uneori poate suge un om de energie. Dar nu era asta, deoarece oamenii din jurul ei erau la fel de plini de energie ca în timpul târgului.

– Îți mulțumesc, Joseph! Pentru tot. Mă voi întoarce acasă acum.

– Sigur că da! Dă-mi voie să te conduc. Nu se știe cine, câtă băutură a mai câștigat la târg.

– Nu, nu e nev… se opri pentru o secundă și îi adresă o întrebare: Soția ta nu se supără?

– Să se supere?! Nicicum! Se va bucura să știe că am avut grijă de noua mea prietenă. Mereu m-a încurajat să fiu atent cu surorile mele. În plus, într-o zi ca asta, nu știi peste cine dai.

– Îți mulțumesc din nou, dar aș prefera să rămân cu gândurile mele.

– Bine atunci, domniță. Voia ta mi-e poruncă! îi sărută zglobiu mână și merse să-și ajute familia la strâns.

Drumul înapoi nu-i creă nici un disconform contesei noastre, pe când gândurile nu-i dădeam deloc pace: ”Prea multă muncă e bătaie de cap. Iar mălaiul care nu e servit cu dragoste, degeaba e.” repetă cu voce tare cuvintele tânărului Joseph.

– Cum să fac, vrăjitoareo, să aduc așa energie și în căsnicia mea?

Nici nu așteptă mult, că vrăjitoarea se ivi de după un dud și îi răspunse:

– În fiecare zi, timp de 7 zile, culege dintre cele mai frumoase flori din grădină: culege crini la ora prânzului, când soarele strălucește cel mai puternic, trandafiri chiar înainte de răsărit, când roua dimineții te trezește și lalele în orice timp din zi, când e lenea e mai mare. Pe măsură ce le aduni, coase în șapte zile o rochie din ele. Iar ori de câte ori te apuci să coși, fă-o în grădină, în trilul melodios al păsărilor. Apucă-te de luni și până duminică coase desculță pe iarba verde-smarald. Doar așa, bărbatul tău se va trezi.

Contesa reținu fiecare detaliu. Se apucă în următoarea luni de cusut și cusu, și cucu până făcu bășici în palme. Servitorii nu știu ce să creadă. Contele, el nici nu observă comportamentul ciudat al soției sale. Până într-o zi, când Velma termină de cusut rochia. O îmbrăcă, merse în biroul contelui și se afișă cum nu se putu mai frumos. Strălucea mai tare ca soarele și mirosi mai dulce ca mierea. Cu toate astea, contele nici nu ridică ochii din hârtii. ”Dar de ce nu funcționeaza?” gândi contesa.

Viața lor rămase la fel serbădă anii ce au urmat. Contesa se afișa zilnic la el în birou, în diferite momente din zi, dar niciodată nu era privită în rochia ei florală.

Eu îmi continui drumul către noi meleaguri. Îmi închei șederea în Valea lui Mihai cu această dilemă. Mulți oameni și-au dat cu părerea despre cum ar fi trebuit să procedeze contesa, dar nimeni nu cunoaște răspunsul cel bun, căci contesa s-a stins din viață înainte să afle. Unii încă mai cred că acea rochie există undeva într-un câmp de flori sălbatice și ar putea ajuta sute de căsnicii. Dar, chiar de ar găsi-o…

Tu, cititorule, ce crezi că trebuia să facă contesa?