Castelul Stubenberg: comoara din Săcuieni renaște

Când vii dinspre Valea lui Mihai sau de mai departe, din Satu Mare spre Oradea, pe drumul E671 te aduce în vechiul Săcuieni. Istoria acestei localități din Valea Ierului începe din neolitic și lasă în urmă multe povești de spus și de văzut pe viu.

O poveste vie, un simbol al orașului Săcuieni este Castelul nobilar Stubenberg, acum pradă a timpului și neglijenței.

Aventura construirii castelelor în Săcuieni începe după invazia tătară din 1241, când aceste pământuri au intrat în posesia Gutchelezilor. Viața economică și socială începuse să-și revină. Cel mai probabil, nobilul Dorogi Peter construise la sfârșitul secolului XIII primul castel.

Sita istoriei a continuat să cearnă! Prezența Gutchelezilor a fost înlocuită de grofii (nobilii maghiari) Zolyomi.

Răscoala lui Gheorghe Doja din 1514 a dus la distrugerea castelului.

Din 1830, nobilii Stubenberg devin stăpânii domeniului. Ei dezvoltă în continuare viața economică a localității. În acele vremuri, castelul a găzduit birourile ofiţerilor austrieci şi a instanţei de judecători. Până în 1906, edificiul a fost restaurat. A fost adăugată o nouă aripă, la nord-est și un grânar. În această perioadă, Castelul Stubenberg a devenit ceea ce era destinat să fie: un simbol al puterii nobiliare și o expresie a stilului baroc de provincie.

În perioada interbelică, castelul a intrat în proprietatea statului. Agricultura se practica în continuare, alături de funcționarea mai multor ateliere: o cărămidărie, o fabrică de oțet, o legătorie de cărți și o fabrică de alcool.

Comunismul a transformat castelul în școală. După revoluție, bijuteria din Săcuieni a fost dată uitării. A devenit o ruină fiind la un pas de a pieri.

În 2010, Fundația Sfântul Francisc a primit castelul muribund de la Primăria Săcuieni, în concesiune pe 49 de ani. Aceasta va crea aici un cămin pentru copii sărmani cu condiția să renoveze edificiul.

Puțin câte puțin, Castelul Stubenberg își recapată suflul. Aripa dinspre biserica reformată a fost deja restaurată, iar puțin câte puțin și celelalte părți vor străluci din nou.

De vii prin Săcuieni călătorule, oprește-te preț de câteva minute ca să admiri acest simbol al orașului.

[mashshare]

ZiggY

Naștere, Moarte și Renaștere

După ce macheta fără manetă am pus-o în racheta condusă cu maneta omului ce a construit macheta, am ajuns să privesc cum înaintea ochilor mei se derula o poveste Phoenix. Știi cum e povestea de tip Phoenix? Urmează să-ți spun…

A fost odată un castel, ce s-a născut din dorințele oamenilor din acea vreme îndepărtată. Nimeni nu știe exact de ce a fost ridicat, sau cât de admirat era. Povestea ne spune doar că a fost înălțat cu mare grijă și trudă, cărămidă cu cărămidă.

Castelul a trecut sub conducerea a tot felul de stăpâni, însă niciunul nu a reușit să îl mențină întreg. Vremurile erau dure, iar castelul trecea prin războaie, distrugeri și reparații.

– Of, ofta din greu castelul, cine va avea grijă de mine, oare? Nimeni nu știe să mă îngrijească, pe când toată lumea știe să mă lovească.

Castelul era trist, iar cerul întunecat făcea doar să-i accentueze starea. Totuși, nu trece mult și un tânăr plin de vlagă în el ajunge la castel, îl măsoară din toate unghiurile, după care afirmă în gura mare persoanelor ce-l însoțeau:

– Din acest moment, castelul este al meu! Îl voi ridica din ruină și îl voi transforma în bijuteria Săcuieniului. Eu, nobilul Stubenberg, îți voi da numele meu!

Castelul nu își mai încăpea de fericire. Zile și nopți a stat de veghe la noile transformări ce aveau loc atât pe dinafară, cât și pe dinăuntru. Când muncitorii nu lucrau nimic la el, îl urmărea curios și cu admirație pe noul său stăpân.

– Ah, ce nobil om… gândea castelul melancolic.

Anii aceia erau cei mai frumoși și mai plini de lumină. Hainele vechi erau aruncate de mult, iar noul aspect îngrijit, emanând bogăție, era atracția din Săcuieni. Pivnițele castelului primeau cele mai alese vinuri nobile, realizate din cele 63 de hectare de vie din domeniul familiei Stubenberg.

– Nici că meritam mai puțin. O familie atât de bogată este răspunsul la toate rugăciunile mele… spunea recunoscător și cu un strop de mândrie Castelul Stubenberg.

Clădirea avea acum viață în fiecare colțișor din fiecare cămăruță. În câteva încăperi de la subsol se cultivau ciuperci. De asemenea, activitatea de pe teritoriul reședinței era nuanțată de îngrijirea noii herghelii, unde se creșteau caii pentru târguri și concursuri. Bogăția arhitecturală era amprenta bogăției în proprietăți: heleșteie, crescătorii de animale, ateliere de meșteșugari și altele. Toate erau bune în acele timpuri…

Se spune că viața e precum dealurile. Mereu urcă și coboară. Ei bine, așa s-a întâmplat mai departe, și în viața castelului nostru…

– Nuu, nu pleca! Dacă tu pleci, cine va mai avea grijă de mine? Nimeni nu mai știe așa cum știi tu… striga castelul din toți rărunchii, plin de deznădejde, pe timpul ploios și aprig de rece a unei zile de februarie.

Castelul fusese din nou părăsit. Șiroaie de lacrimi curgeau pe pereții înalți, scrijelind vopseaua și ornamentele. Da, un alt moment trist se abătuse în sufletul său pierdut. Și s-ar fi pierdut de tot dacă, pe la început de primăvară, un grup de oameni cu inima bună nu ar fi trecut pe acolo, să îi vadă strălucirea în negreața deznădejdii.

– Oh, mai rezistă un pic. Vom avea noi grijă de tine, zise cu un ton blând și iubitor unul dintre cei care treceau pe acolo.

Știu că această poveste este adevărată, fiindcă eu însumi am trecut pe acolo și am văzut castelul. Și-a păstrat numele de Stubenberg, însă semnificația lui nu mai e a mândriei nobiliare.

– Sunt fericit! a început să-mi explice castelul. Am stăpâni ce au mare grijă de mine, iar zilnic, tot felul de oameni vin să mă admire. Unii se sperie, alții se amuză, iar eu sunt fericit că am un rost printre ei. Acum am înțeles. Asta este treaba mea! și spune aceasta zâmbind. Toate prin câte am trecut, m-au făcut mai atrăgător. Iar când rostul meu se va încheia, știu că voi fi împăcat. Căci tot ce aveam de făcut pe lume, am făcut – adică să fiu un castel turistic, menirea mea.

Echipa Zig Zag prin România