Un tezaur prețios într-o casă țărănească: Muzeul Orășenesc de Istorie și Etnografie din Valea lui Mihai

Valea lui Mihai, micul oraș din nordul județului Bihor, se poate mândri cu o mică ”comoară” amenajată într-o casă țărănească. Este vorba de Muzeul de Istorie și Etnografie Andrássy Ernö.

Denumirea vine de la o personalitate a locului, Andrássy Ernö, un cunoscut medic, arheolog și ornitolog. Povestea muzeului începe în perioada interbelică, plecând de la marea pasiune a medicului, arheologia.

Între 1930-1955, acesta a cercetat în amănunt Valea Ierului. Munca sa de 25 de ani a dat naștere unei mari colecții arheologice. Încă din 1952, obiectele adunate erau suficient de multe încât să-l determine pe Ernö să deschidă un muzeu în propria casă. Acesta avea specific arheologic și mai puțin etnografic. Tentaculele regimului comunist au înăbușit însă inițiativa doctorului, fiind închis în 1957.

50 de ani mai târziu, casa unui țăran din secolul XIX a fost deschisă publicului ca Muzeul Orășenesc din Valea lui Mihai, aflat în custodia Muzeului Țării Crișurilor. Astăzi cele 5 încăperi sunt pline de obiecte din gospodăriile țărănești, descoperiri arheologice, dar și o colecție dedicată special lui Andrássy Ernö.

[mashshare]

ZiggY

Instrumentul magic

Lumea era foarte diferită acum că toți oamenii apăreau drept insecte. Mă întrebam unde oare mă vor conduce pașii de data aceasta. Spre ce magie?

– O, iertare! dă peste mine un domn licurici. Vai de mine, ochelarii, ochelarii, iar mi-au căzut ochelarii. Tu, cineva, oricine să mă ajute să-mi găsesc ochelarii.

– Poftiți, v-am găsit eu ochelarii.

Pâlpâie ușor din dos în lumini stinse, ia ochelarii pe dibuite și îi pune pe nas.

– Ei, da, altă viață. Îți mulțumesc, tinere… tinere…

– Ziggy.

– Ziggy, da! Îți mulțumesc. Acum iartă-mă, te rog, dar trebuie să mă întorc la muzeu.

– Muzeu? Ce muzeu? Mă interesează să merg la un muzeu prin aceste împrejurimi. V-aș putea însoți?

– O, vai! Urechile mele au auzit bine? Vrei să vii cu mine la muzeu? Ooo, știam eu că această zi va fi una minunată! Câtă pasiune, câtă hotărâre! Dar, desigur, tinere… ăă… Ziggy, da? Vino, vino cu mine.

Ne-am pornit în pas alert către muzeu, Licuriciul mergând tot drumul cu corpul aplecat spre înainte, de parcă cineva ar fi mutat muzeul din loc în orice clipă.

– Știu că e un pic târziu pentru o vizită la muzeu, dar niciodată nu ai făcut suficient de mult și de bine când ai în intenție să atragi vizitatori curioși și interesați, așa, ca tine! și zice acest ”ca tine” cu voce subțire, ridicată de încântare.

Ajunși în dreptul ușii muzeului, scoate domnul Licurici un mănunchi plin din chei cum n-am mai văzut până atunci. Erau chei de toate formele, mărimile și materialele: chei mari, chei foarte mari, chei mici cât să nu le-atingi, chei din acadea, chei din puf de lebădă și…

– De la ce e cheia verde fosforescent?

– Ooo, dar văd că ești curios. Aaa, iată! strigă Licuriciul fericit că a găsit cheia de la intrare, iar eu rămân doar cu fascinația pentru cheia de un verde fosforescent.

Ușa se dă în lături. Licuriciul își aprinde coada și luminează drumul înaintea noastră. Interiorul era al unei case țărănești, cum mai văzusem deja prin Galoșpetreu și Sălacea. De o parte și de alta a camerelor erau plasate tot felul de obiecte vechi.

– Ziggy, te las un pic singur. Am ceva de rezolvat urgent în muzeu. Te rog, ești liber să descoperi orice obiect. Mă întorc îndată.

Licuricele iese grăbit din cameră, iar eu rămân pe întuneric, doar cu un fir subțire de lumină ce venea de la lună. Defapt, doar o firmitură de lună rămasă Zeului Galaxus pe tava lui de noapte și stele. Mă rotesc, caut să privesc în jurul meu, până ce, în încercările mele de ridicare a pragului de vizibilitate, observ undeva printre ulcele și oale, după căsuțele din paie, forma unei găuri de cheie, pâlpâind a verde.

– Frățică, aia e o zonă interzisă!

– O, mai taci, morocănosule. Nu asculta roca asta bătrână și veche, june aventuros. A stat prea mult cu capul în pământ.

– Pe cine faci tu, bătrân, simandicoaso?! ”O vai, doriți puțin zahăr? O nu, e prea mult zahăr. Toată lumea are zahăr?”, da’ ce vrei să faci, să-i duci pe toți în diabet, femeie…

– Să știi că noi, ceștile vechi, ne purtăm numele și manierele încă din palatele și castelele de viță nobilă. Nu am stat ca alții, într-o groapă plină de noroi, înconjurat de mizerie și… uh, nici nu pot să mă gândesc, așa ești de scârbos!

– Hey, liniște, să nu vă audă Licuriciul, caut eu să intervin, timid, în discuția aprinsă dintre rocă și ceașca de ceai veche.

– Ce-ți închipui, băiete, că Licuriciul nu știe despre noi? sare ca arsă o lingură de lemn, țopăind în jurul picioarelor mele.

– Da, știu despre ei, apare Licuriciul. Ei sunt cei mai buni tovarăși ai mei când sunt singur în casa asta veche. Mai petrecem pe aici, știi?

Rămân mut. Nu știu cum să mă comport.

– Liniștește-te, băiete. Știu despre tine și despre misiunea ta. Crezi că întâlnirea noastră a fost o întâmplare. Deja ai început să înveți multe, Ziggy. Iar relația dintre gândac și greiere mi-o dovedește în continuare.

Stau un pic și rememorez ultima mea întâmplare de lângă primărie.

– Da, nu știu cum am ajuns să văd oamenii ca insecte și întâlnirea cu tine parcă a fost programată. La fix!

– Te-am adus aici ca să îți arăt ceva… și îl văd cum scoate din buzunar, acea unică, singulară cheie fosforescentă. Maxilarul îmi coboară în spirit de uimire și suspans și îl urmăresc cum se apropie de acea gaură de cheie, ai cărei contur era fosforescent și verde în întunericul puternic al nopții. Cheia merge înăuntru, un sunet de nedescris se aude și un fel de praf verde se revarsă la deschizătura acelei ușițe sau cutii, nu mi-am dat seama exact ce era.

– Iată. Ai ajuns destul de departe încât să meriți acest instrument magnific. Este o pereche de ochelari fumurii, pe care îi vei folosi doar în situații de criză. Repet, doar în situații de criză și mare nevoie. Te vor ajuta să vezi realitatea așa cum e ea. Păstrează-i cu grijă. Sunt ai tăi de acum.

Am luat ochelarii în mână și îi studiam cu interes. Mă minunam de ei și mă întrebam cum o să-i folosesc și ce se întâmplă dacă nu îi folosesc doar în situații de criză. Cum gândeam eu acestea, apar aceleași zâne care m-au amețit cu logodna și praful lor în fața primăriei. Iar simt cum mi se înmoaie genunchii și cad la pământ și…

Mă aflu din nou în fața primăriei. Privesc ușor de jur împrejur și văd că oamenii erau din nou oameni. Mă caut rapid prin buzunare. Da, erau acolo. Perechea de ochelari și, în plus, un bilețel: ”Te rog nu te supăra pe zâne. Sper că nu au fost prea exagerate. Eu le-am rugat să mă ajute. Nu ne-am fi întâlnit niciodată dacă nu cream o punte de legătură între lumea ta și lumea mea. Succes! Licuriciul”

Echipa Zig Zag prin România