Complexul Capucinilor: povestea „picăturii de clasic” în mozaicul arhitecturii orădene

Unul dintre punctele forte ale orașului Oradea este arhitectura diversificată a clădirilor, unele mai noi, altele trecute prin sita secolelor. În mozaicul arhitectural, printre zecile de construcții în still secession, renascentist, baroc, eclectic sau romantic, se strecoară discret „o picătură” în stil clasic: Complexul Capucinilor.

Aflat la intersecția străzilor Traian Moșoiu și Cuza Vodă, ansamblul este format din biserica romano-catolică „Vizita Sf. Fecioare Maria la Sf. Elisabeta” şi o mănăstire.

Denumirea vine de la călugării capucini, un ordin călugăresc romano-catolic, ramură a franciscanilor. Ei au ajuns pe meleagurile Oradei în 1727. Între noi fie vorba, nu era greu să-i recunoști! Haina lor de culoare maro cu glugă (numită rasă) îi făcea ușor de observat când colindau străzile orașului.

Capucinii au construit mănăstirea între 1734-1742 în stilul baroc. Un secol mai târziu, în 1836, biserica și mănăstirea au pierit în întregime, în ghearele unui incendiu necruțător.

Truda capucinilor nu a fost în van pentru că un an mai târziu, biserica pe care o poți vedea și astăzi, a fost reconstruită. De această dată, lucrările au început pe tonul stilului clasic. “Îngerul păzitor” a fost episcopul romano-catolic Lajcsák Ferenc din ale cărui donații a fost finațată construcția. În semn de omagiu, a fost înmormântat în cripta bisericii.

Timpul a trecut. Influența capucinilor s-a estompat în timp. Astfel, în 1972, la moartea ultimului călugăr orădean al ordinului, Horváth János Szilveszter, a devenit parte a parohiei Sfântul Ladislau.

După 1989 complexul s-a transformat căci mănăstirea a fost renovată, iar biserica a devenit “Biserica Romano-Catolică Sfânta Maria”.

Nu doar stilul clasicist face Complexul Capucinilor deosebit, ci și biblioteca plină de volume vechi.

Decorul simplu din interiorul bisericii confirmă impresia din exterior: un ansamblu unic într-o arhitectură pestriță.

[mashshare]

ZiggY

Un exemplu de persistență: Complexul Capucinilor din Oradea

Călătoria pe meleagurile poporului de la care învăț țese o pânză de povești pe care altfel nu aș fi aflat.

Din vorbă-n vorbă, în Oradea, am aflat de ordinul călugărilor capucini și de moștenirea pe care ei au lăsat-o orașului: biserica și mănăstirea lor. Am mers chiar să fotografiez ansamblul clasicist, diferit de stilul clădirilor din jur. O întâmplare neașteptată mi-a deschis, însă, ușa către lumea capucinilor.

Era într-o duminică după amiază când ploaia se pregătea să “atace” orașul. Își desfășurase prima linie de infanteriști: norii. Un prieten orădean, pasionat de istoria artei și a religiilor, pe care îl cunoscusem de curând la un vernisaj, mă contactează:

– Ziggy, te salut!

– Ziua bună!

– Ce faci? Vremea nu-i prea bună de stat afară, dar hai să mai povestim undeva.

Ne întâlnim într-o locație boemă, așa ca pentru iubitorii de cultură, cu muzica la un volum numai bun pentru a povesti nestingherit.

– Cu ce vă servesc? întreabă chelnerul binevoitor.

– Un ceai cu ghimbir și puțină lămâie, răspund eu cu gândul la aroma care-mi resuscitează mereu papilele gustative.

– Bine! Și dumneavoastră? se adresă el către prietenul meu orădean.

– Hmm, nu știu ce să zic, uitându-se nostalgic pe fereastră. Azi parcă mai bine merge un cappuccino.

– Ok, revin în câteva minute, răspunse chelnerul zâmbind.

Când un călător se întâlnește cu un iubitor de cultură, inevitabil o sumedenie de povești încep. După câteva minute, sosește comanda. Fiecare se bucură de aroma băuturii alese. Nările mele respirau aerul îmbibat de mirosul de ghimbir proaspăt și tente sfioase de lămâie. Prietenul meu admira coloritul pe care cappuccino-ul său îl avea: maroniu caramel cu insulițe albe de frișcă.

– Ziggy, rupse el momentul de tăcere, știi de unde vine denumirea de cappuccino?

Ridic din umeri, nedumerit.

– Ei bine, cred că ai văzut deja complexul capucinilor de lângă parcul 1 decembrie.

– Da.

– Băutura pe care o am în față e legată de călugării ordinului Capucinilor, mai exact de la culoarea maro a hainei cu glugă, tipică lor.

– Nu m-aș fi gândit niciodată la asta!

Chiar atunci, în locul unde eram, pe fundal, începu o melodie cântată de cei de la Gregorians, care foloseau des în concertele lor această haină. Râdem amândoi de această coincidență.

– Capucinii aceștia sunt chiar perseverenți în aparițiile lor, adaug eu.

– Da, persistența este un atu al lor, în special a călugărilor care au locuit aproape un sfert de mileniu în Oradea.

– Spune-mi mai multe despre asta.

– Ei bine, atunci când mănăstirea lor a ars nu au fost descurajați de acest eveniment aparent tragic. Au construit, un an mai târziu, un complex ecleziastic nou, în stilul clasic. Atunci poate nu cântărea prea mult, dar în Oradea de acum, această clădire adaugă un plus de valoare multitudinii de stiluri.

Interlocutorul meu se simțea ca în fața unei adunări publice.

– Mai mult de atât Ziggy, oamenii aceștia sunt de apreciat pentru că și-au construit o identitate a lor pe care și-au menținut-o în timp, indiferent de împrejurările potrivnice.

Eram numai ochi și urechi.

– De-a lungul timpului, capucinii au strâns o colecție de cărți dintre anii 1600-1800. Nu sunt multe. Doar vreo 5000-6000!

– Uau!

– Și asta nu e tot, răspunse el entuziasmat. Ultimul călugăr a murit prin anii ‘70. Biblioteca lor a scăpat, însă, din ghearele lacome ale comunismului.

– Cum?

– A fost zidită într-un perete! Mai apoi, încă din 1985, când situația era deja complicată în țara pe care tu o colinzi acum, la biserica romano-catolică ”Sfânta Maria”, slujbele se țin în română, maghiară și germană.

– Asta da poveste!

– Ziggy, capucinii nu mai sunt astăzi în Oradea, dar exemplul lor de persistență rămâne viu prin complexul pe care tu l-ai fotografiat. Binențeles… și în delicioasa băutură din fața mea, completă el râzând.

Poveștile despre cultură au continuat până când mi-am golit ceașca. Ceaiul de ghimbir se terminase, iar cappucino-ul interlocutorului meu se evaporase. Când am plecat de acolo, aerul era umed, iar ploaia spălase urmele de pași ale pietonilor. Dar nu și tainele nou aflate.

Așa e viața unui călător, plină de noi descoperiri… Și de hotărârea de a le transmite mai departe. Fie ca tu și toți locuitorii acestor meleaguri să cunoașteți lecțiile de înțelepciune ce sălășluiesc în cunoscut și în necunoscut. Fie ca șirul poveștilor să continue!

Echipa Zig Zag prin România