Liniște…

Se pare că viața e mereu schimbătoare, iar eu trebuie să mă schimb odată cu ea. Cu fiecare aventură nouă trăită, aduc la dosarul cu amintiri, fel și fel de întâmplări, de lecții și de prietenii noi. Bărbatul bronzat îmi rămâne în minte ca un tip simpatic și prăjit de soare, care mi-a oferit în dar acest colier minunat pe care încă îl mai port. Florile încă-i sunt proaspete, iar energia emanată de el îmi stinge setea grozavă pe care o am după ce am mâncat bănuții de ciocolată amăruie.

Norii erau groși și pufoși în acea zi. Poposesc într-o poiană, la marginea unui canion ca să-i admir. În jurul meu era o liniște deplină… Doar foșnăitul frunzelor ce se mai auzea la bătaia unui vânticel plăpând. În rest, nimic. Puteam auzi cum razele soarelui ating pământul și îl încălzesc, atât era de liniște.

Totuși, în acea nemișcare, ceva se mișca. Abia se putea vedea cu ochiul liber. Se auzea uneori ca o ploaie măruntă, alteori ca un șir de mii de furnici ce mută firimituri de pâine. Era magic… Parcă toată natura complota la acea liniște, pentru a asculta cântecul rocii ce-și schimbă forma… Și asculta…