De unde încep toate lucrurile?

Până la urmă, cum de m-am lăsat atât de impresionat de acele puteri supraomenești? Doar știam că nu sunt în firea mea. Ce credeam, că am devenit vreun zeu?

Cum stau eu și mă gândesc la asta, surprind doi copaci bătându-se în față, pe cărarea bătătorită de oameni.
– Cine te crezi tu ca să-ți bagi rădăcinile tale, peste rădăcinile mele? îl întreabă unul din copaci pe celălalt.
– Cine te-a făcut pe tine să crezi că pământul ăsta e doar pentru tine? îi replică al doilea copac.
– Uite-te la tine, amărâtule, nu vezi cât ești de gârbovit și plin de riduri. Uite-te la mine, neted ca un cur de bebeluș, dacă ai auzit expresia asta, înapoiatule ce ești!
– Doar pentru că ești mai neted nu ai dreptul să decizi cine, ce, al cui e!
– O, ba da, caraghiosule!
– Ți-am spus să încetezi cu jignirile astea!…
Mă apropii intrigat de ei și îi întreb degajat:
– De la ce a pornit toată cearta asta a voastră?
– O, uite, un om. Poate că el o să te lămurească, găgăuță, spune primul copac.
Fără să-l mai bage în seamă, al doilea copac îmi răspunde:
– S-a supărat pe mine că mi-am adus rădăcinile lângă rădăcinile lui. Vezi tu, pământul de lângă el e mai hrănitor. Fără pământul acela, eu voi muri. De asta am ajuns să arăt așa…
– Tu, de ce te-ai supărat pe el? îl întreb eu pe primul copac.
– Cum de ce? Fiecare are porția. Pe cât e de scurtă explicația, pe atât de simplă.
Aș fi vrut să le spun mai multe, dar nu știam ce. I-am părăsit pe cei doi copaci în cearta lor interminabilă și mi-am continuat drumul. Soarele mă încălzea atât cât aveam nevoie, iar păsările îmi încântau auzul și mă făceau să visez. Totuși, cum merg eu așa, dau de două păsări ce se ciocănesc una pe cealaltă.
– Ce s-a întâmplat? întreb curios.
– A venit ea și mi-a luat din crenguțele pentru cuib, zice prima pasăre.
– Nu-i adevărat, zice cealaltă, crenguțele sunt pentru oricine și sunt destule pentru toate.
Le părăsesc discuția, observând că se aseamănă cearta celor două păsări cu cearta dintre cei doi copaci. Îmi continui drumul, iar pe traseul meu ajung la locul unde apa răsare din piatră. Deci de aici pornește acest izvor ce creează în calea sa tot felul de provocări.
– Oh, mărite Izbuc, încep eu ca pentru mine, dacă mi-ai putea spune cum s-au pornit acele certuri…
Mă îndepărtez lent, într-o stare meditativă, și numai ce aud un ecou:
– Ziggy…
Apele fulgerătoare se trag perdea în lături, și dintr-o scorbură de stâncă, îmi apare înainte… O veveriță?
– Bine te regăsesc, Ziggy, se apropie țopăind aceeași veveriță ce m-a atenționat cu privire la puterile mele, care nu erau defapt ale mele. Îmi pare bine! Dă-mi voie să mă prezint. Eu sunt Veverița, spiritul păzitor al acestei ape. De obicei, petrec mai mult timp pe la Izbuc pentru că e chiar sursa apei. E locul de unde începe tot ce ai văzut până acum. Se întâmplă rar să cobor pe la Chei, dar atunci chiar…
Îl întrerup nerăbdător, căci începea să vorbească lucruri neesențiale pentru mine, și îl întreb curios:
– Veveriță, spune-mi, te rog, de ce au început acele certuri? De ce mi-am epuizat puterile? De unde încep toate lucrurile?
– Prea bine, tinere, îți voi spune. Dar fii foarte atent la mine. Spune-mi ce ai observat în comun la ambele situații?
– În ambele cazuri era vorba despre a împărți cu ceilalți.
– Așa… Și mai ce?
– Iar acele lucruri erau oricum pentru toată lume din belșug.
– Exact! Și ce s-a întâmplat când cei implicați au crezut că nu e suficient pentru ambii?
– Au început să se certe. Dar ei ce au crezut, defapt?
– Ei, asta e întrebare!
– Că era evident că e suficient pentru toată lumea. Cu toate astea, păreau de parcă nu le-ar fi ajuns.
– Exact, Ziggy! Iar cauți prea-plinul, reverși. Dai pe dinafară! Ceva de genul… Precum Izbucul acesta, îmi zice zâmbind, încântat, de parcă ar fi descoperit și el o noutate. Se creează atât de multă presiune că pe undeva trebuie să iasă. Iar copaci și păsări au ieșit prin certuri.
– Da… Și eu am luat-o un pic pe alte câmpii când am simțit toată energia aia în mine, de la soare și de la apa cu bulbuci. Se pare că o iei razna când ai mai mult decât poți duce sau ai nevoie.
– Așa este… Ți-e foame? spune Veverița spontan, încât mă face să râd.
– Desigur!! răspund încântat.

Am pornit cu Veverița în căsuța ei din spatele apei, unde m-a servit cu bunătățuri perfecte nevoilor mele fizice. Am povestit despre multe lucruri. Mi-a spus despre spiritele pădurii, despre peșteri, despre prima lui iubire… A fost amuzant și educativ. În acea zi, am făcut popas la el ca să mă odihnesc pentru ziua următoare.