Alături de Divizia 11 Infanterie la Muzeul Militar Oradea

Am făcut mai întâi un tur al clădirii, se vedea că a fost construită pentru trupele militare. Ușa era închisă dar nu și încuiată. Intru și pornesc ușor pe holurile lungi și intru din expoziție în expoziție. Era liniște, razele soarelui băteau agale prin ferestrele mari. Eu mă plimbam printre uniforme, documente, fotografii vechi și arme de toate felurile.

Ajung într-o încăpere mai întunecată și în câteva clipe totul se schimbă în jurul meu. Un strigăt puternic sfâșie tăcerea amorțită a aerului:

-Soldat! Culcat!

Mă uit stânga, dreapta și realizez că eram pe un câmp. Aveam în mână o armă lungă cu o baionetă la capăt. Eram îmbrăcat cu un costum verzui pe care tocmai îl văzusem în muzeu. Întuneric beznă. Se auzeau focuri de armă tot mai aproape. Realizez că nu departe de mine mai erau și alții întinși la pământ.

-Soldat! Culcat am zis!!

Execut ordinul și mă întind pe pământul rece.

Înaintăm! Aud din nou strigătul căpitanului. Să scăpăm odată și pentru totdeauna de nenorociții ăștia.

Văd cum ceilalți se ridică și încep să alerge spre inamic. Eram cuprins de frică dar i-am urmat. Cei care trăgeau spre noi erau puțini și bătălia a fost câștigară fără eforturi prea mari. Soarele începea să răsară și văd cum se apropie căpitanul.

-Astăzi ne odihnim, camarazi. Merităm. Bravo!

Mă trezesc înapoi în camera de muzeu, eram pe un scaun. Visasem. Mai rămân câteva clipe și cuget. Îmi dau seama că vitejia soldaților a învins și s-a dovedit că dușmanul nu era unul așa puternic.

Să fie asta și în viața de zi cu zi? Oare ne temem de lucruri care nu sunt atât de grele?

Cu acest gând am ieșit din muzeu și am decis să îl împărtășesc în aceste rânduri cu tine.