O nebunie te poate menține tânăr toată viața

Mă aflam la Băile Felix într-o marţi seara. Era multă lume adunată. Voie bună, veselie și seriozitate. S-a desfășurat un eveniment unde s-au dezbătut teme pe agricultură.

Sfârşitul serii era destinat socializării de bun gust. A urmat degustarea de vinuri, bucatele alese, prestația soliștilor și a dansatorilor de muzică populară.

Un ansamblu folcloric compus din dansatori tineri îşi face apariţia. Evoluţia lor mă încântă încă de la început.

În timp ce mulțimea era atentă la prestația dansatorilor observ un domn care părea a fi coordonatorul ansamblului. Mă apropii de el…

– Bună seara! Dumneavoastră conduceţi ansamblul? Îl întreb pe cel care părea să fie coregraf. Un bărbat cu părul alb, ochii ca scânteia şi bine făcut.

– Da, eu sunt, răspunde el cu atitudine fermă.

După o scurtă conversație, îl invit în altă zi să stăm mai mult de vorbă despre pasiunea aceasta care-i “domină” viaţa, aşa cum afirmă chiar el.

Așadar, care e povestea lui?

Punctualitatea sa îmi dă de înţeles că este un om foarte hotărât.

– Copii şi dansul sunt totul pentru mine. Dansul este viaţa mea. Trăiesc dansul zi de zi, spune el cu patimă.

Conversația a început franc și doar așa puteam ține pasul cu el.

– Ce principii v-au călăuzit viaţa? întreb curios.

– Să nu furi, să nu minţi!… Pământul din tine, ăla vorbeşte.

– Cât de mult reprezintă România pentru dumneavoastră?

– Sunt nebun! zice el mai aprins.

Mă concentrez la ce urma să spună fiindcă afirmația “sunt nebun” mi-a stârnit curiozitatea.

– Am fost în Franţa la un spectacol, iar cei de acolo au vrut să ne educe. Dar ce, noi nu suntem educaţi? povestea pe un ton ironic. Ne-ai cunoscut pe noi să vezi ce ştim? Am fost la ambasadă. Nu mi-a fost niciodată ruşine să spun că sunt român. Copii aşa cum cresc, aşa trăiesc. Îi educ pentru toată viaţa. Îi pui baza acelui copil.

Mă uit la el cu admiraţie şi fascinat de stilul său tăios, ironic şi plin de un umor care mă face să râd în hohote. Continuă să vorbească despre Ansamblul Crişana pe care l-a înfiinţat şi-l conduce de prin 1984. Partea cu care se mândreşte este faptul că îl conduce doar prin forţele sale proprii.

– Domnu’ (rf. politicianul) nu comandă aici! E munca mea. Dacă vrei artă trebuie să plăteşti.

Pentru el munca este muncă şi cel mai bine funcţionează exemplul personal. Bine spune zicala că “munca este brăţară de aur”…sau “artă de aur”.

– Când iau ceva în spate, rup hamul! întăreşte el la fel de hotărât.

Entuziasmul său mă ţine cu ochii aţintiţi asupra lui până la finalul poveştii. Stă drept în faţa mea, iar privirea lui sinceră mă îndeamnă să-l ascult cu atenţie. Nu are stare pe scaun, dar se străduieşte să stea locului. Probabil că paşii de dans îi pun sângele în mişcare într-un mod încă neînţeles de către mine. Respectă cu sfinţenie principii simple de viaţă precum: ”Arta-i sfântă!”

Dincolo de statura pe care o are, acum, de coregraf cu mulţi ani de experienţă și de vorba iute ca focul, stă pitită în spate imaginea copilului din clasa 1, care în cizmele sale de gumă, îi arăta învăţătoarei paşii corecţi de dans. Acel suflet de copil încă freamătă în el şi astăzi şi-l mişcă cu o energie care ar entuziasma pe oricine care ar sta în  preajma sa. Cred că acesta este şi motivul pentru care peste 200 de copii vin mereu la repetiţii în Ansamblul Crişana din Oradea.