În căutarea frumosului prin măruntaiele Pământului

După ce am ascultat povestea prințului Sighiștel în bătaia ultimelor raze ale Soarelui am hotărât să revin a doua zi pe aceste meleaguri. Gândul că acolo, pe Valea Sighiștelului este o picătură de frumos lăsată de strămoșii poporului de la care învăț nu-mi dădea pace.

-Trebuie să ajung mai repede acolo, îmi spun, foindu-mă în pat, în camera caldă a hanului unde poposisem.
Dis de dimineață pornesc spre Valea Sighiștelului către Peștera Coliboaia.
Mergeam pe malul râului cel zgomotos, strecurându-mă printre stânci. Adulmecam cu poftă aerul tare de munte. La un moment dat văd în peretele de piatră o intrare în formă de triunghi, înaltă cam de doi metri. Zona părea pustie dar știam pentru ce am venit.
-Oricum ar fi peștera, voi ajunge la picturi, îmi zic cu hotărâre.
Îmi scot cutia cu chibrituri din straiță ca să pot ajunge chiar și în porțiunile cele mai întunecate.
Înaintez prin templul subteran de stâncă decorat cu formațiuni ciudate. Ici-acolo, puteam zări lilieci care se odihneau în liniștea peșterii. În rest, pustiu!
După câteva minute de mers, ajung la râul subteran care traversa peștera. Știam din spusele hangiului că trebuie trecut pe sub apă, bine echipat, ca să poți ajunge în galeria cu picturi, neaccesibilă vizitatorilor.
– Ei băiete, ce-i de făcut acum, zic eu, lăsând ecoul să colinde peștera.
Nu prea știam cum voi merge mai departe, dar ceva îmi spunea să am încredere că sunt deja acolo.
Mă așez pe solul pietros și încep să mă joc cu doi bolovani. Îmi făcusem un mic foc din câteva crenguțe uscate pe care le luasem cu mine înainte să intru.

Stăteam în jurul focului, ușor aplecat de spate, aidoma unui om din preistorie. Priveam cum se izbesc bolovanii în mâinile mele iar scântei mici săreau din strașnica încleștare. Era un sentiment atât de plăcut să fac acel lucru simplu pe are strămoșii mei îl făceau zilnic acum zeci de mii de ani.
Deodată, apa râului subteran se tulbură și din ea ieșiră vârtejuri de apă care căutau să mă lovească. Erau scurte, dar rapide și foarte tăioase. Două dintre ele m-au lovit! Puteam simți greutatea lor izbindu-mi pielea…Neștiind ce să fac m-am aruncat la pâmânt lângă un perete de stâncă.
– Cum să le opresc? mă întrebam, privind vârtejurile cum veneau spre mine.
– Lăsați-l în pace! strigă o voce puternică de bărbat.
Vârtejurile se potoliră, iar suprafața apei deveni mai calmă.
Mă întorc și văd cu uimire un adevărat om al peșterilor așa cum erau strămoșii de acum mii de ani. Înalt, puternic, bărbatul avea o piele de animal înfășurată în jurul corpului. Purta o barbă neagră mare și avea plete.
– Ce faci aici tinere? Mă întreabă el cu fermitate.
– Eu sunt Ziggy! Am venit să văd picturile de zeci mii de ani din peștera Coliboaia. Călătoresc pe meleagurile acestui popor timp de 5 ani de la care învăț continuu. Am venit aici cu gânduri bune. Vreau să dau mai departe mesajul pe care aceste desene au să-l spună lumii.

– Eu sunt Mo, spiritul acestei peșteri. De când oamenii preistoriei au încetat să mai locuiască aici eu am venit să protejez peștera. Vârtejurile de apă sunt mecanismul pe care eu l-am inventat ca să țin la distanță oamenii care au uitat ce înseamnă să respecți un loc sacru.
– Sunt eu un astfel de intrus?
– Nu Ziggy! Am văzut vârtejurile pentru că am văzut că ai respect față de aceste locuri. Fără să-ți dai seama ai onorat strămoșii tăi jucându-te cu acele pietre. Drept recompensă îți voi arăta desenele.
Am făcut ochii mari.
– Hai cu mine, spuse MO făcând un semn cu mâna apelor râului.
Ele s-au dat cuminți la o parte, lăsându-ne să vedem partea finală a peșterii. Animalele pictate cu cărbune îmbodobeau peretele.

– Privește Ziggy! Spuse Mo, cu bucurie în glas. Aceste desene sunt primele înclinații către artă ale speciei umane. Oamenii preistoriei au văzut frumusețea în cele mai neașteptate locuri și au simțit să o exprime.Asta i-a făcut să evolueze treptat! Fără aspirația către frumos omul n-ar avea forța să-și elibereze întregul potențial.Ține minte băiete! Frumosul se află în orice om și în orice loc dacă îți potrivești mintea să-l vadă. Ochii vor urma apoi mintea! Odată ce vei vedea frumosul te vei simți și mai inspirat să creezi și să dăruiești creațiile tale lumii întregi.
Priveam figurinele animalelor și pe Mo, spiritul preistoric care îmi transmitea secrete vechi de zeci de mii de ani.
– Îți mulțumesc pentru aceste cuvinte și pentru aceste desene, îi spun cu recunoștință. Se pare că timpurile se schimbă ca înfățișare, dar lumea este guvernată de aceleași legi universale. Tu tocmai mi-ai explicat una dintre ele!
Mo zâmbi după care mă conduse înapoi în partea peșterii Coliboaia accesibilă turiștilor.
– Rămâi cu bine Ziggy! Să ai mintea limpede iar inspirația să te ghideze în călătoria ta.
– Mulțumesc! Rămâi cu bine Mo.
Bărbatul preistoric se făcu nevăzut în întunericul peșterii.

– Frumosul se află în cele mai neașteptate locuri exclam eu ascultând ecoul peșterii.
Ies din nou pe Valea Sighiștelului și mă îndrept spre altă comoară a naturii, un labirint vechi de milioane de ani: Peștera Măgura!