În căutarea Sfântului Graal

Aventurile curg una după alta. După ultima întâmplare, cea cu zmeoaica vicleană de la Porțile Bihorului, îmi dau seama că am nevoie de mai multă putere, care să mă călăuzească. Viața de călător este cât se poate de nuanțată și schimbătoare, și cine știe ce încercare mă mai așteaptă după colț. Trebuie să fiu pregătit pentru orice, cât mai bine! Ca să-mi asum așa o meserie, că ar putea foarte bine deveni o meserie respectată în lume, am nevoie de curaj, spontaneitate și pricepere la vorbe.

Într-o zi, după ce am ridicat soarele din pat și am schimbat câteva vorbe, i-am zis:
– Soare, visele din noapte sunt doar imagini derulate aleator. Visul meu, însă, e unul măreț. Vreau să cunosc aceste meleaguri și să-i aflu toate poveștile. După asta, așa cum tu oferi căldură întregului pământ și mângâi fiecare viețuitoare cu razele tale, așa și eu să fac știute aceste povești, iar ele să fie aflate de întreaga lume. Acesta nu e vis ușor.
– Ziggy, eu am fost înzestrat cu puterea asta zi de zi, noapte după noapte, tot ceea ce fac e ce mă reprezintă. Eu sunt căldură așa că eman căldură către întreg pământul. Nu am nevoie de antrenament pentru ceea ce fac. M-am născut pentru asta.
– Soare, voi străbate ape, voi urca munți, voi zbura în văzduhul larg ca să-mi cresc puterea înainte de a mai continua călătoria.
Spunând acestea, am făcut întocmai. Am făcut roată pământul de trei pentru a căuta puterea și tot nu am dat de ceva care să mă mulțumească. Stând pe o după amiază, am hotărât să mă adăpostesc într-o peșteră. Localnicii îi spun Drăcoaia, pentru că însuși Necuratul și-a vârât coada pe aici și a înghițit pe Drăcoaică într-o ceartă pentru putere. Neînfricat din fire, intru și îmi fac culcuș în adâncurile peșterii.
Noapte se așterne și, odată cu ea, și liniștea. Corurile de păsări, care până atunci îmi încântară auzul, erau de mult în pauza lor prelungită de odihnă. Priveam la stele prin crăpătura peșterii și mă gândeam la visul meu… când, pe nevăzute, ceva mă apucă de picior și mă trage târât-vârât prin găurile cele mai adânci și mai întunecate în bârlogul Necuratului.
– Ce faci, pui de om, dormind în bârlogul meu? Tu știi pe ce teritoriu te afli?
– Necuratule, mie nu mi-e frică de tine. Am venit să caut puterea și dacă trebuie să te răpun ca să o obțin, o voi face.
– Ha, ha, ha! râde Necuratul la auzul vorbelor mele. Tu, să mă răpui pe mine. Tu știi că eu am mâncat pe Drăcoaică, care avea cea mai mare putere de prin aceste ținuturi? Tu știi că după ce am mâncat-o, munții mi-au făcut adăpostul acesta în semn de admirație pentru mine? Oricine intră pe gura peșterii, intră și la mine în gură. Așa că, în ciaunul de oameni cu tine!…
Se porni Necuratul să mă apuce cap, când îmi amintesc de ochelarii de la Licurici, aceia oferiți în dar la muzeul din Valea lui Mihai. Îmi aplec capul, fac un pas înapoi și îndată ce îmi pun ochelarii magici văd și scăparea. Atunci îmi umflu plămânii cu aer și strig cât mă țin oasele: “Ieși, Drăcoiacă, ieeeși!” În clipa imediat următoare, burta Necuratului se umflă, se făcu cât un balon de mare și explodă. Printre fum și flăcări, Drăcoaica îmi apăru înainte, cu Necuratul prins între două degete de la mână.
– Mergi liniștit, Ziggy, am eu ac de cojocul lui. O să învețe el cine e cea mai puternică de aici. Obraznicule, nu mă vei mai înghiți tu niciodată.
– Drăcoaică, cum devin și eu puternic?
– Dar ce putere mai mare vrei decât simplul cuvânt rostit cu putere? Hai, pleacă acum, că am treabă cu neobrăzatul ăsta mic. Ia cărbunele ăsta încins, suflă în el de trei ori și te va duce la suprafață.
Zis și făcut. Am ajuns din nou la intrarea în peșteră. Era deja aproape de răsăritul soarelui. Am ieșit repede în pădure, m-am urcat într-un copac și am strigat către soare: “Sunt puterniiic!”

Întreaga natură parcă s-a bucurat de descoperirea mea. Ca să vezi, cititorule… Copacul nu trebuie să-și mute rădăcinile ca să fie mai puternic. Puterea lui stă în seva ce curge din abundență prin el.