Liliacul curajos

Pe vremea când puricele purta potcoave de 99 de oca și sărea până în înaltul cerului, animalele vorbeau aceeași limbă cu oamenii. Ei conviețuiau și se ajutau unul pe altul. Viața era mult mai ușoară pentru toate speciile și erau cu toții fericiți. Exista o comuniune între om și întreaga natură. Toate astea au mers bine într-o zi. O zi neagră pentru natură. Oamenii au început să ucidă și să mănânce animale. Asta nu putea fi iertat așa că animalele s-au împotrivit. Au rupt orice legătură cu oamenii și au decis să nu mai vorbească niciodată cu ei.

Am auzit această legendă chiar înainte să intru în peștera Meziad. Cât mă bucur că nu sunt unul din cei care mănâncă carne. Mi-ar plăcea foarte mult să pot vorbi cu animalele. Las acest gând la o parte și intru hotărât să vizitez peștera. Căile bine amenajate și iluminate m-au condus către nenumărate formațiuni impresionante. Ajung într-o zonă mai întunecată și văd un liliac atârnat cu capul în jos. Mă apropii și mă uit de aproape la el.
– Ce-i Ziggy?! Nu ai mai văzut un liliac dormind?! îmi spune el puțin deranjat.
Tresar și mă dau trei pași înapoi.
– Liniștește-te! Nu-ți fac nimic! Știu că ai aflat de faptul că oamenii și animalele au conviețuit acum multă vreme.
– Și cum de tu încă mai vorbești limba noastră?
– Când s-a decis să rupem orice legătură cu oamenii, s-a mai decis ca generațiile viitoare să nu mai învețe limba voastră. Fami-lia mea, stând mai retrasă de restul, a decis totuși să păstrăm această tradiție și a predat mai departe limba omenească.
– Discuți des cu oamenii?
– Nici vorbă. Tu ești primul. Vezi tu, noi avem un simț mai dezvoltat în a ne da seama de natura fiecărui om. Am simțit că tu nu mănânci animale și știu că trăiești în comuniune cu natura.
– Cum de stai aici chiar în calea oamenilor?
– Nu stau aici. Scoate limba și zboară.
Mă uit în stânga, în dreapta, pe sus, dar nimic. A dispărut. Mă mai uit încă odată și îmi dau seama că a plecat. Îmi continui drumul și ajung aproape de ieșire.
– Hei Ziggy! Pleci deja?
– Păi, ai văzut peștera și tu m-ai lăsat singur.
– Am treabă, Ziggy. Ține-o tot așa și mai treci pe la mine. Ține minte, multe animale încă înțeleg limba oamenilor dar puține au curaj să o mai folosească.
Iar a dispărut fără urmă. Am mai stat câteva minute și am ieșit, speram să întâlnesc un liliac ca acesta și în următoarea peșteră. Am în agendă să ajung la peștera cu cristale tot astăzi.