Poveștile apei descoperite în Peștera Urșilor

– Atențieeee! Să-i dăm drumul domnilor, strigă șeful de echipă către muncitorii din carieră. Fiecare să stea la locul lui!
– Am înțeles să trăiți! au strigat în cor câțiva.
– 3,2,1 Șiiii!

Un zgomot puternic se născu și pieri după câteva secunde în liniștea carierei de lângă satul Chișcău. Peretele de stâncă se prăbușise sub asaltul explozibilului plasat de lucrători. O nouă recoltă de marmură se anunța.
– Grozav, spuse un muncitor fără prea mult chef. Vom avea de lucru toată ziua după exploziile acestea…
Extragerea marmurei reîncepu. Cariera devenise ca un stup de albine care zumzăia continuu.
Unul dintre muncitori, Traian, se apropie de peretele stâncos. Voia să se apuce de lucru dar un detaliu ciudat îi atrăsese atenția. O gaură cam de 30 de centimetri apărută după explozie părea să deschidă poarta către o nouă lume.
– Traiane, treci la treabă mă! Trece ziua degeaba! Ce crezi? Că te plătește șeful pentru că te chiorăști la stâncă? Îl taxă cu dispreț un coleg pe omul care studia intrarea.
– Nu acum! Răspunse bărbatul. Vreau să intru să văd ce e acolo! Vezi-ți de treabă mă!
– Nu ești întreg la cap! O să te ia șeful la întrebări Traiane!
– Eu intru, continuă el și mai hotărât.

Ceilalți ridicară din umeri și au continuat lucrul.
Luă o frânghie groasă cam de patru metri lungime și după ce o ancoră bine se strecură în gaura misterioasă. Avea la el doar o luminătoare mică, de mână, în formă de cilindru.
Un aer umed și răcoros îl izbi pe Traian în față. Stropi mari se auzeau lângă el strivindu-se într-un ochi de apă. Nimerise într-o galerie subterană mare.
– Măi să fie, își spuse Traian rotind luminătoarea. E o adevărată peșteră!
Frânghia îi ajunsese cât să coboare pe sol în siguranță. Era singur într-o lume necunoscută! Totuși… el era liniștit.
Începu să meargă prin peșteră și după nici câțiva pași se împiedică de ceva. Luminătoarea îi arătă un craniu mare, cu un rând de colți ascuțiți.
– Ce o fi mai fi și asta ? nu am mai văzut o așa ciudățenie. Parcă ar fi un cap de zmeu! spuse zâmbind. Traian simți un imbold să exploreze mai departe. Craniul nu-l intimida. Dimpotrivă, avea sentimentul că tocmai descoperise ceva extraordinar.
Galeria în care intrase avea să-i arate multe schelete ale unor creaturi necunoscute. La un moment dat, a ajuns într-o altă sală a peșterii plină de forme stâncoase spectaculoase.
De aici porneau încă două galerii care îl lăsară cu gura căscată! Stalagmite albe de rocă țâșneau din pământ una lângă cealaltă.
– Dumnezeule mare! Ce minunății, seamănă cu niște lumânări, spuse Traian cu admirație.
Peștera continua să-i arate stalactite, stalagmite, palate, perdele, macaroane și tot felul de forme create de-a lungul a mii de ani. Cu fiecare pas pe care îl făcea, muncitorul avea senzația că citește o nouă poveste, bine ascunsă în subteran.
La un moment dat se opri. Era copleșit de o recunoștință profundă pentru spectacolul pe care natura il dezvăluia.
– Traian, strigă o voce dintr-o galerie întunecoasă.
– Eu sunt, răspunse bărbatul amuzat. Nu-l mai surprindea nimic după ultimele momente trăite sub pământ. Ce treabă ai cu mine bade?
– Nu trebuie să mă vezi. Eu sunt spiritul peșterii! Veghez comorile pe care tu le-ai descoperit. Mai mult, le protejez de cei care vor să le distrugă, conștient sau inconștient.
– E minunat aici, aș sta ore în șir să explorez acest colț ascuns de natură.
– Știu, tocmai de aceea te-am adus aici să vezi poveștile apei.
– Nu înțeleg, continuă Traian.

– De mii de ani apa a scris sute de povești. Nu pe hârtie, cum faceți voi oamenii, ci direct în stâncă. Privește câtă răbdare a avut. Fiecare formațiune are povestea ei. Apa a curs, mai tare sau mai încet. S-a retras sau a dat năvală. A știut să se adapteze mereu. Nu a renunțat niciodată să sape în stâncă. Știa că are o capodoperă de creat.
– O văd prea bine acum!
– Da, ea și-a îndeplinit misiunea. A ta, abia acum începe.
– Traiane, ieși afară să muncești! Ce tot faci acolo?
– La naiba, cred că a pățit ceva, spuse altul. Să vezi ce ne face șeful…
Vocile alarmate ale colegilor se auzeau de afară.
– Cum adică? Continuă Traian, la fel de liniștit.
– Apa a creat în stâncă povești pentru a fi admirate. Mulți “peșterari” și turiști le vor vedea și vor fi inspirați de ele. Se vor face mii de fotografii, se vor scrie cărți. Chiar un călător din orașul celor șapte coline, pe nume Ziggy, va veni aici ghidat de o hartă și de un bătrân înțelept.
– Bun și care e misiunea mea ? spuse pe un ton serios.
– Tu ești un iubitor al naturii Traian! De aceea te-am ales pe tine să continui opera pusă la cale de Marele Creator! Dar ai grijă! Încă de când vei ieși din nou la lumină vei întâmpina primele provocări. Șeful tău va dori să arunce peștera în aer ca să extragă mai multă marmură. Îi este frică să nu fie dat afară dacă nu o face! Mulți nu vor înțelege valoarea pe care această peșteră o va aduce în timp acestor meleaguri. O vor neglija și vor dori să o distrugă.
– Înțeleg…adăugă minerul mâhnit. Ce pot face eu? Sunt doar unul singur!
– Aici greșești omule, spuse vocea! Un singur om poate face multe lucruri când are credință totală în ceea ce face!
Te voi înzestra cu pasiune, credință și răbdare. Sunt trăsături pe care apa le are. Cu ele înarmat vei ține piept celor de afară. Vei cunoaște fiecare stâncă din peșteră iar munca ta neîntruptă îi va inspira pe alții. Vei avea provocări dar să ții minte că efortul tău va binecuvânta o lume întreagă!
Inima omului începu să bată mai tare iar ochii i se umplură de lacrimi.
– Primesc această misiune, răspunse el cu emoție. Nu-i las eu să distrugă minunăția aceasta!
-Traian! Mai trăiești ? Ieși afară! De mai bine de o oră și jumătate e acolo. Ce naiba face?
Vocile de afară se auzeau din ce în ce mai tare.
– Cred că ar trebui să plec acum!
– Da! Să fii curajos Traian! Am încredere în tine!
– Îți mulțumesc, o să revin cât de curând aici.
– Te voi ghida de fiecare dată când cobori în peșteră. Rămâi cu bine acum!

Traian avea o sămânță nouă plantată în inimă. Avea să înceapă o aventură extraordinară: să le arate oamenilor poveștile scrise de apă în peșteră.
Nu ieși afară înainte de a le trimite o surpriză colegilor: tocmai craniul pe care îl găsise la început.
– Ce credeați mă! Că am murit? Spuse Traian râzând când ajunse la suprafață. V-am adus o amintire de la șeful zmeilor din adâncuri!
Colegii erau șocați. Credeau că și-a pierdut mințile sau că zmeii l-au fermecat.
Anii au trecut…

Traian a trecut cu bine de presiunile șefului, ale regimului și de ignoranța oamenilor. El a reușit să îndeplinească misiunea pe care o primise! A chemat iubitorii de peșteri și împreună au amenajat și protejat zona. Acum este bâtrân, dar inima sa tânără îl aduce mereu în subteran!
Peștera Urșilor a devenit un mare punct de atracție pe meleagurile poporului de la care învăț. Iată că acum stau lângă această minune a naturii și îți dăruiesc povestea lui Traian și a apei care scrie în stâncă pentru oameni!
Satul Chișcău mai are încă povești de spus. Una dintre ele este cea a Muzeului Etnografic La Fluturi.