Cât poți duce, atât meriți. Și atât cât meriți, poți duce.

După ce am plecat de la Piatra Grăitoare, am continuat să mă uit pe hartă, în speranța că o voi putea descifra chiar eu. Însă nu-i dădeam deloc de capăt.

Vremea era din ce în ce mai călduroasă pe măsură ce urcam către vârful cel mare. Foamea o simțeam din ce în ce mai tare, iar eu mai aveam doar câteva firmituri de colac în buzunar.
– Dacă le înfulec acum pe toate, nu îmi mai rămâne nimic până sus. Și trebuie neapărat să ajung acolo, ca să descifrez harta.
Hotărât și atent, iau trei firmituri în gură și le păstrez pe restul pentru mai târziu. Merg ce merg și, la un moment dat, pe măsură ce copacii rămâneau în urma mea, îmi apare în cale, ca de nicăieri, un moș subțire de corp, cu pielea trasă și suptă de foame.
– Tinere, dă-mi ceva de mâncare că nu mai pot.
Ochii îi intrau în orbite de slab ce era, iar degetele păreau ca de mort. M-am uitat în buzunarul meu și știam că dacă îi dau moșului, eu nu mai rămân cu mare lucru.
– Te rog, tinere, ajută-mă, a continuat moșul, de parcă își dădea duhul pe potecă.
– Bine, mă încumet eu, ia de-aici moșule, trei firmituri de pâine. Mai mult nu pot, căci trebuie să ajung pe vârful cel mare.
Moșul ronțăi acele trei firmituri cu toată gura. Îmi mulțumi și merse mai departe. Mi-am continuat și eu drumul înainte, dar nu merg mult că dau peste un câine, schiolălăind de foame. Se gutură pe lângă picioarele mele slăbit, cu limba scoasă și ochii încețoșați. Mi se face milă de el, dar văd că mai am doar câteva firmituri în buzunar. Mai iau eu trei și, când să-i dau și câinelui vreo două, mă opresc.
– Stai un pic… Asta e ca în poveștile de basm, observ eu vigilent. Mai urmează încă o provocare prin care să dovedesc că sunt bun la inimă. Dar dacă dau toate firmiturile acum? Oare pot grăbi procesul ăsta? Aș fi cu un pas înaintea basmului.

Zis și făcut. Îi arunc toate firmiturile și îmi văd fericit de drum. Merg energic și încântat că nu va mai fi mult până voi descifra secretul. Dar nu se întâmplă așa. Stomacul mi se strânge și mațele începe să-mi ghiorăie după vreo câteva sute de copaci lăsați în urmă. Încep să simt cum mă lasă picioarele, iar pământul se învârte odată cu mine. La un moment dat, văd în apropierea unei stânci, un copil mic. Mă apropii de el lent și amețit. Mânca un colț de pâine! Mi-era atât de foame, încât m-am grăbit peste el și i-am luat colțul de pâine. Băiat a început să plângă atât de tare, că mi se rupea inima, nu alta. Lacrimile sale îmi limpeziră ochii și, fără ca măcar să iau o gură din pâine, i-o returnez îndată.
– Iartă-mă, băiete, m-am lăsat furat de foame. Te rog, păstreaz-o pentru tine și ai grijă de sănătatea ta. Iar dacă mai colinzi acești munți, să îți iei mereu cu tine provizii care să-ți ajungă și dus, și întors.
Copilul se oprise de mult din plâns și mă ascultase atent cu ochii umezi. După ce am terminat de vorbit, m-am întors cu spatele la el, ca să îmi continuu drumul.
– Nene, stai!
Vine după mine și îmi dă pâinea toată pe care o avea.
– Poftim!
– Dar tu ce mai mănânci?
Nu îmi răspunde nimic. Mă uit la el, ma uit la pâine… În cele din urmă mă las convins și o iau, dar mintea parcă nu-mi dădea pace așa că i-am spus:
– Ești foarte generos. Și pentru că îmi oferi această lecție de generozitate, îți voi lăsa și ție jumătate.
În acea clipă, în timp ce împărțeam pâinea în două, chiar sub ochii mei, copilul începe să-și schimbe forma. Devine aproape invizibil, după care mic, mic, mic și mai mic, cât un pitic.
– Dar tu cine ești? întreb surprins de neașteptata schimbare. Era o arătare scundă, până mai jos de genunchii mei, ce purta un fes galben pe cap și o veste verde, fără mâneci, cu niște imprimeuri foarte frumoase.
– Eu sunt Tic, piticul. Sunt spiritul Vârfului Bihor, cel spre care te îndrepți tu. Eu am grijă ca aceste poteci să fie umblate doar de oameni cu inima bună. Tu, tinere, te-ai grăbit! m-a mustrat el dintr-o dată.
– Da, așa este. Credeam că pot să fac lucrurile să meargă mai repede.
– Totul are ritmul lui! Totuși, ai procedat bine când nu te-ai lăsat păcălit de iluzii și ai înțeles generozitatea în adevărata ei formă. Poftim!
Mă uit la el și nu înțeleg. Îmi oferă fesul său galben și așteaptă să îl iau. Numai ce pun mâna pe el, se și desface într-o mantie lungă, frumoasă și strălucitoare ca aurul.
– Cred că asta este ce căutai, așa este?
– Da! Uau, ce schimbare de situație!
– Ce face știi?
– Um… nu… răspund încurcat.
– Atunci, pentru ce cauți ceva despre care nu știi nimic?! mă mustră el din nou.
Tac. Nu știu ce să-i răspund. În clipa aceea, mi-o ia ferm din mână printr-un salt în sus și începe să o scuture. Imediat ce a început să o scuture, bănuți mici și rotunzi de aur au început să sară din ea și să coboare înapoi în mantie. Iar o scutura, iar săreau banii, iar cădeau în mantie. După ce s-a oprit, a tras ușor mantia spre el, iar câțiva bănuți au ratat materialul de un galben aurit și au căzut pe pământ.
– Aceștia sunt pentru tine. Folosește-i înțelept! Nu te mai grăbi!! țipă la mine sufletist. După care se calmează și continuă: Ți-i ofer drept amintire și în semn de încredere că vei lua decizii mai bune pe viitor. Ești isteț.

Tic, piticul, a dispărut din fața mea, cu tot cu mantie, oferindu-mi o ultimă lecție de lăcomie. Când credeam că voi putea lua mantia, el mi-a arătat că atât cât merit, pot duce. Nu cum s-a întâmplat la Cascada cu bulbuci, când m-am umplut de mai multă energie decât puteam duce și am luat-o razna.
Pe lângă asta, mai e ceva ce am înțeles. De acum, nu mă voi mai grăbi să îmi arunc firmiturile, doar pentru a ajunge mai repede la dorința mea. ”Înțelepciune cu bănuții, Ziggy!” îmi spun cu voce tare.