Povestea ascunsă de cărămizile roșiatice din Acâș Satu Mare

Vreme înnourată și-un tumult de gânduri care-mi aleargă prin cap. După ce am plecat puțin tulburat de la Ardud, ajung în Acâș. La un moment dat văd pe marginea drumului o construcție. M-a atras culoarea ei de roșu stins. Gata! Într-o secundă am ales. Merg să o văd mai îndeaproape. Cu cât mă apropii, îmi dau seama că de fapt e o biserică.
Opresc mașina. Vântul năzdrăvan îmi zburlește părul și îmi îndeamnă pașii spre o nouă descoperire.
– Porțile sunt închise! Ați venit prea târziu, îmi atrage brusc atenția un om între două vârste și cu ochii limpezi.
– Eram în trecere și mi-au atras atenția cărămizile bisericii, așa că am venit să le văd, îi spun eu, Ziggy cel sfios.
– Eii, păi sunt multe de zis, îmi răspunde el de sub mustață.
– Dar pereții de au cărămizile netencuite? Deja devin curios și vreau să aflu mai multe.

Mă trage deoparte ca să-mi spună ceva în șoaptă. Îmi ciulesc urechile și ascult atent ce-mi povestește: ‹Circulă o legendă pe-aici, cum că tencuiala nu se lipește de pereții ei. Se spune că băiatul constructorului ei trebuia să urce să pună un cocoș de tablă în vârful bisericii. Nu a reușit să facă asta și a căzut. A murit, iar tatăl, fiind răpus de durere, a blestemat zidurile ca să nu se prindă niciodată tencuiala de ele. De atunci și până azi nimeni nu a putut să facă nimic în această privință›.

Un fior străin cutreieră prin corpul meu. Nu-l pot distinge. Îi mulțumesc domnului care mi-a povestit și dau să plec. Din urmă însă îl aud:
– Niciodată n-o să fie înțeleasă dragostea sau durerea unui părinte! Să ții bine minte, Ziggy!
Mă pregătesc să fac o poză bisericii, dar fiindcă poarta era închisă, merg în curtea școlii din spatele ei. În timp ce-mi pregăteam trepiedul, încă îmi răsunau în minte cuvintele omului misterios. Oare de ce sentimentele părintești nu pot fi înțelese sau denumite? Cu acestă întrebare în gând, îmi schimb direcția și pornesc spre Carei.