Dar din dar… Dar după dar

L-am urmat pe Vasile Goldiș întocmai cum mi-a spus. Am pășit peste ceva blocuri de beton până să ajungem la destinație. Eu eram în stânga lui, el în dreapta mea, încercând să nu scot prea multe cuvinte astfel încât să nu atrag privirea prea multor trecători.

– Iată-ne aici! rostește către mine memoria lui Vasile Goldiș. Parcul reconcilierii!
Era un parc cum nu mai văzusem. Mulțime de statui decorau spațiul verde.
– Am ales să fiu primul care îți prezintă acest loc. Frații mei de-abia așteptau să te cunoască. Fraților, trezirea!
La semnalul profesorului, fășii sidefii au început să se ridice din statui, păstrând aceeași formă și aceleași detalii cu figurile din piatră. Într-o clipită, mulțime de stafii pluteau prin aerul amiezii. Eu căscam gura și ochii la ele toate, în timp ce-și făceau numărul introductiv, și eram bucuros că nu foarte multă lume popula în acel moment parcul ca să-mi vadă expresia caraghioasă a feței. După ce mișcarea aeriană se potoli, Vasile Goldiș vorbi din nou:
– Fraților, acesta este viitorul nostru. Noi, am luptat, ne-am sacrificat, am făcut tot ce ne-a stat în putință la vremea aceea. Iată unde a ajuns lumea acum și iată pe cine a trimis Cerul pe acest pământ ca să continue ce am început. Suntem datori acestei națiuni să îl sprijinim în misiunea sa!
Odată ce a încheiat, ropot de aplauze porni zgomotos către urechile mele, urmate de aprobări energice din cap. Eram de-a dreptul emoționat. Nimeni nu mai vorbise așa despre mine până atunci și nu știam sigur dacă merit așa o ovație din partea acelor titani ai trecutului. În timp ce eu mă gândeam la acestea, s-a apropiat de mine Deșteptarea Libertății, probabil ca să mă deștepte din starea în care intram:
– Ziggy, îți ofer darul meu, începu ea cu blândețe. Fie ca pe oriunde pășești, să inspiri în viețile oamenilor sentimentul de libertate. Fie ca energiile de subjugare să pălească în preajma ta, pentru cel mai înalt bine pe care vrei să-l realizezi prin misiunea ta.
Făcu câteva mișcări prin aer și am putut simți câteva furnicături în jurul frunții. Mai departe, se apropie de mine, un alt spirit, adresându-se cu o voce stinsă:
– Eu, Luptătorul muribund, îți ofer darul meu. Fie ca tot ceea ce-ți propui să realizezi, să se întâmple în viața asta pe care o trăiești acum, pentru ridicarea națiunii la rang de prețioasă bijuterie.
Luptătorul uribund a făcut doar o mișcare slabă din încheietură și am putut simți o fulgerare în ochi, ca și cum puteam vedea toate întâmplările trecute și viitoare ale strămoșilor și urmașilor mei.
– Dragule, continuă Spiritul de dăruire, îți ofer darul meu. Pe oriunde mergi, să dăruiești oamenilor cum dăruiește Soarele pământului.
Și am putut simți o căldură nefirească în palmele mele. Iar Spiritul de luptă, alături de toți ceilalți, mi-a oferit curaj îmbinat cu tenacitate și prin tot corpul meu am putut simți cum un val de energie m-a parcurs într-o clipită, făcându-mă conștient de fiecare celulă, de fiecare organ și de întregul ce-l reprezint.
Am strâns mâna lui Vasile Goldiș, încă resuscitat după întreaga întâlnire, și i-am mulțumit pentru susținere. Am schimbat și câteva vorbe cu Avram, căci Nicolae și Mihail aveau ceva neterminat pe lumea cealaltă de care trebuiau să se ocupe urgent, așa că se pregăteau deja să revină în statui, iar după ce Vasile a văzut că am primit toate răspusurile de care aveam nevoie, a intrat în pământ și a dispărut.

Ultimele cuvinte cu care am rămas în gând au fost din discuția cu Avram Iancu. Acele cuvinte mi-au răsunat tare în urechi și mi-au cutremurat ființa. Ele au fost: „Unicul dor al vieții mele e să-mi văd nația fericită.”