Vrei să ştii cum s-a terminat aventura Andrei şi Alexandrei prin Timişoara? Prin ce peripeţii au mai trecut? Ce provocări au întâmpinat şi concluziile lor?

Iată că vine şi partea a treia a mini seriei de articole „Timișoara, drumul conștientizării ”

Părerile, sugestiile şi reclamaţiile la final 🙂

Ziua 3

Andra! Andra! Andra! aud din nou acea voce în fundal. Tre’ să mă trezesc? întreb buimacă. Da! Avem o zi plină.

M-am dezmeticit, ne-am gătit și-am mers la micul dejun. După ce ne-am energizat, am luat-o la pas spre o întâlnire ce s-a dovedit mai târziu a fi cea mai importantă, pe plan personal. Am mers la Ramona Venturini– astrolog de profesie. Am ajuns acolo cu jumătate de oră mai devreme decât era plănuit așa că am stat pe-o bancă în jurul casei, făcându-ne tot felul de filme despre cum avea să fie întâlnirea.

Oare ce ne rezervă viitorul ?

Tic-tac, tic-tac! Astrele vorbesc. 

Timpul a trecut. Nerăbdătoare și curioase până-n măduva oaselor o anunțăm că am ajuns. Ne poftește în casă. Wow! O atmosferă atât de caldă, de liniștită și de…cred c-ar mai trebui inventate niște cuvinte ca

s-o pot descrie. Ideea e că emoția ne-a cuprins instantaneu pe amândouă; am început să vibrăm. Era ca un fel de magie. Am început să ne prezentăm, să-i spunem ce facem, dar nu asta era important. Voiam să știm despre ea, s-o cunoaștem, că de simțit o simțeam cu fiecare gură de aer ce-o respiram și cu fiecare moment în care ochii ni se intersectau.

O călătorie interioară

Oooo-mmm

A început să ne povestească despre călătoria sa spre a se descoperi pe sine. A mers ani de-a rândul pe El Camino de Santiago, un drum ce-l parcurgi pe jos, în care ești testat la un nivel subtil, în care afli cine ești și de ce ești capabil. A înfruntat moartea la un moment dat, însă drumul ei nu avea să se termine acolo. În cele din urmă a ajuns în Peru. A stat alături de shamani, care au readus viața în ea, viața pură. A luat din învățăturile lor și m-a bucurat că ne-a împărtășit și nouă unele dintre ele.

Şi acum, să privim puţin în „globul de cristal”.

Spre sfârșit am rugat-o să ne spună două vorbe despre…noi. N-aș putea să împărtășesc cu tine informațiile astea, dar pot să-ți spun că la fiecare propoziție pe care mi-o spunea mă simțeam bombardată de revelații.

Mă simțeam de parcă pluteam pe-un nor și am înțeles întreaga mea esență. A fost momentul în care am știut ce și cum am de făcut și toate dubiile ce le-am avut vreodată s-au evaporat. A fost divin! La sfârșit, am făcut schimb de energii în formă materială, adică i-am oferit ceva lucrat de noi, iar ea ne-a oferit câte o cutie de ceai – liniște. O îmbrățișare. Și am plecat mai departe.

Oooommmmm! Să fie yoga!

Tu, nu mai pufăi aşa că-mi pierd concentrarea! Oamenii fac yoga aici! 🙂

Am mers la cursul de yoga susținut de Manu Anghelescu.

Manu e o femeie foarte calmă și foarte veselă. Părea că nimic în lumea asta n-ar putea s-o deranjeze vreodată. Eu nu am mai făcut yoga niciodată așa că mă schimonoseam pe-acolo cu posturile, încercând să le fac cât de bine pot. Posturile ca posturile, dar respirația? Total pe lângă. Eh, a fost ok ca o primă experiență. Oricum, mintea-mi zbura încă la discuțiile cu Ramona, mă simțeam ca-ntr-o vrajă și ca-ntr-o nouă lume totodată. Îmi pare rău că nu am reușit să stau la povești cu Manu, mi-aș fi dorit tare mult.

Picioroangeeee! Sau, nu?

Asta înseamnă că Timișoara, I‘ll be back one day! De la yoga, repede – repede la o altă activitate fizică. Picioroange, cu domnul Ștefan Cojocnean! Mă tot gândeam: Wow, o să merg pe bețe din alea luuungi! Oare cum o să fie? Oare o să reușesc? Ajungem la locul cu pricina și ce să vezi? ”Bețele” alea lungi sunt de fapt catalige! Picioroangele sunt altfel. Ești ca un fel de cangur când mergi pe picioroange. Ulterior am aflat că e un sport, că există chiar și campionate și că domnul Ștefan are ceva medalii în palmares.

Sportul face foame! 🙂 Certo!

Bon Apetit!

A fost foarte distractiv! M-am plimbat de colo – colo, am dansat, am râs și-am învățat. A fost o experiență unică!

Am mers mai apoi să luăm cina la L’Osterietta, un restaurant cu specific italienesc. Nu m-a încântat în mod deosebit cum arăta, un pic prea fancy  pentru preferințele mele. Însă mâncarea era delicioasă și servirea impecabilă!

Cu burțile pline am plecat spre hotel. Eram epuizate și abia așteptam să ne tolănim în pat. Avea să fie ultima seară petrecută în Timișoara și trebuia să scoatem din ziua următoare tot ce a rămas mai bun.

Ziua 4-Finalul

Andraaaaaa! din nou aceeași voce care a avut și mâini de data asta ce mă tot zgâlțâiau. Ce-i? Mai dorm o oră că azi nu-i grabă! i-am răspuns Alexandrei și am adormit instantaneu la loc. M-am trezit după ceva timp și ne-am apucat de împachetat.

Afară ploua.

-Timișoara plânge că plecăm, glumesc cu Alexandra ca să nu lăsăm ploaia să ne scoată la suprafață tristețea plecării. Ne-am echipat, ne-am luat rămas bun de la cei ce ne-au oferit o casă timp de 4 zile și am continuat aventura. Între timp s-a oprit și ploaia, iar noi ne-am îndreptat spre Galeriile de Artă Helios unde am admirat o expoziție de cristale de unde am și achiziționat câteva pentru cei dragi. Mai apoi am fost la Muzeul de Artă, unde am găsit tablouri pictate. Multe. Foarte multe. Am fost puțin dezamăgită să văd că în acel muzeu arta se rezumă în mare parte la tablouri și la vreo cinci obiecte de mobilier. Dar așa e când ai așteptări. În urma lor vin și dezamăgirile.

Toastmasters reloaded! Ore de vorbit în public comprimate într-un…ceai!

După vizita de la muzeu ne-am întâlnit cu Cătălin de la Toastmasters, care a înființat și un ong ce are ca scop educația nonformală. Cătălin vorbește. Și vorbește. Și vorbește.

Aaa, poate nu ți-am spus. Cătălin vorbește mult! Dar e al naibii de frumos să-l asculți. Cătălin e o excepție: vorbește mult, dar nu vorbește prost și nici fără rost. De la frecvențe, la bani, la educație, la suflet, la dezvoltare personală – le-am vorbit pe toate. Ne-a făcut chiar și vreo două scheme pe șervețelele din cafeneaua în care ne aflam.

Mă bucur că am întâlnit un om așa determinat și dedicat. La plecare, ne-a dat câte o îmbrățișare să ne-ajungă până la revedere – care va fi în Bucovina de data asta, după cum ne-a promis c-o să ne viziteze meleagurile.

Înainte de plecare…

Ne-am revăzut cu Denisa înainte de plecare. Denisa și-a dorit să îți ia rămas bun de la noi și să ne vadă urcate în tren în siguranță. Minunat din partea ei! Am ajuns la gară, ne-am luat bilete și deja m-au luat emoțiile plecării. Am mai stat puțin la povești, ne-am împărțit îmbrățișări și hai în tren Alexandra că mie-mi vine să plâng. Ne-am îmbarcat și la scurt timp am plecat. N-a fost o călătorie la fel de plăcută precum a fost când am venit spre Timișoara – din cauza unor incidente petrecute în tren – dar am avut norocul să cunoaștem niște oameni dornici de poveste, iar timpul a zburat destul de repede.

La destinație trebuia să ne aștepte mama să ne ducă spre casă. Intrăm în Suceava și văd că nu am nici un semn de la ea și o sun. Vaaaai! Andra, tu ești? îmi răspunde mama buimacă de somn, care nici n-a apucat să se uite la telefon să vadă cine o sună. Da! N-ai venit? o-ntreb. Ioooooi! Unde-i trenul? mă-ntreabă agitată. Pe șine, îi răspund amuzată. A ajuns în cele din urmă, după o oră întârziere. Am fost feicite, am mai avut ceva timp la dispoziție să ne simțim turiste.

Zig Zag prin Timişoara a luat sfârşit! Concluzii ?

După excursia din Timișoara am rămas cu un gust mai mult decât plăcut!

Am văzut locuri încărcate de istorie și de emoție, oameni veseli și frumoși și am trăit experiențe fabuloase. M-am simțit ca acasă. Am învățat, m-am distrat, am trăit intens fiecare minut.

Timișoara e un loc al schimbării și dacă-i intri-n joc, n-ai cum să pierzi. Mulțumesc, oameni frumoși care ați contribuit la fericirea mea în prag de sărbători, în frunte cu echipa Zig Zag prin România, șefii de trib! Be blessed! Love!

Asta a fost! Două fete din afara „Zig Zag-ului” au avut pentru patru zile aproape un Zig Zag al lor:)

Care sunt gândurile tale? În ce judeţ prin care am trecut deja ai vrea să fie Zig-Zag-ul tău de câteva zile?

Lasă-ne un comentariu şi hai să povestim!