Un oraș de seamă are de spus lumii o poveste! Vechea cetate de pe Bega are să-ți arate Castelul Huniade, o clădire simbol care a trecut “cu fruncea sus” prin vârtejul întortocheat al timpului. Războaiele sau perioadele de ocupație nu au reușit să smulgă Timișoarei dreptul a-și îmbogăți patrimoniul prin acest monument istoric.

Orice lucru apare la momentul potrivit, spunea o veche zicală!
În vremuri medievale, meleagurile bănățene erau incluse în domeniul coroanei maghiare. Stăpânirea pământului a iscat conflicte în timpul domniei lui Carol Robert de Anjou. De aceea, el a ales să-și mute capitala pentru câțiva ani la Timișoara(1316-1323). Așadar, o reședință pe măsură se cerea a fi construită!
Povestea castelului începe în 1307…
Meșterii italieni chemați de rege au început construcţia pe o fundație din piloni de stejar.
După nici o sută de ani, castelul și cetatea se degradaseră
serios!
Regele Ungariei îi dăruiește titlul de comite de Timiș
generalului său, Filippo Scolari.
Vestitul florentin îndrăgește Timișoara! Prin fortificații, sculpturi și picturi el va reda strălucirea castelului, devenit reședință proprie.
În timpul vieții, Scolari, poreclit Pippo Spano a avut un tânăr paj pe care l-a învățat arta armelor și a războiului. Ucenicul avea să fie cunoscut mai târziu ca Iancu de Hunedoara…un vestit conducător militar în acele timpuri.
În 1443, un cutremur violent a distrus o bună parte a castelului. Iancu, care era deja comite de Timiș a intervenit! Castelul a fost refăcut și extins, i s-au adăugat fortificații și șanțuri cu apă.
Din vechiul edificiu nu mai rămăsese nimic.
Până în 1490, Huniade a rămas în posesia urmașilor lui Iancu, respectiv Matei Corvin. Acesta l-a numit comite de Timiș pe vestitul general, Pavel Chinezul (Paul Cneazul)
Mai departe, luptătorii semilunei au început să se teamă de cele ce se întâmplau la castel. Chinezul îi înfricoșase pe turci prin torturile pe care le aplica prizonierilor.
În 1514, numele castelului apare din nou în filele istoriei…
Cetatea Timișoarei a fost atunci atacată de armata țăranilor iobagi condusă de Gheorghe Doja. Răscoala a fost înfrântă. Povestea spune că învingătorul, comitele Ioan Zapolya a privit de la o fereastră a castelului cum Doja a fost așezat pe un scaun din fier înroșit!
Cetatea a rămas neatinsă până în 1552 când soldații semilunei au cucerit-o, după un an de asediu.
Timpul a trecut…Timișoara a devenit vilayet otoman iar modul de viață turcesc își face simțită prezența.
În 1716, la porțile cetății o nouă armată se înfățișează. Erau trupele imperiale conduse de prințul Eugeniu de Savoya! Tunurile care bombardau zidurile nu i-au convins pe turci să renunțe.
Trupele austriece erau conduse de un general de elită care își făcea bine temele! Eugeniu îi studia pe adversari în cele mai mici detalii. Sub comanda lui, imperialii au bombardat Timișoara timp de 48 de zile.
Într-un final, soldații din cetate au renunțat la steagul semilunei pentru cel alb!
Austriecii invinseseră, dar castelul Huniade, la fel ca multe alte clădiri ale orașului au suferit stricăciuni mari!

În anii următori, cetatea a fost reconstruită aproape în întregime. Din “bijuteria” lui Iancu de Hunedoara nu mai rămânea decât un fragment. Castelul nou a devenit depozit de artilerie și apoi cazarmă.
După mai bine de un secol, un nou val al distrugerii se anunța…
Castelul Huniade a întrat în vârtejul revoluției de la 1848!
Garnizoana din cetatea Timișoarei a refuzat să se predea în fața trupelor revoluționare maghiare. După 107 zile de asediu, tunurile au distrus aproape complet simbolul orașului. Cetatea a fost salvată de întăririle austriecilor.
Din cenușa rămasă, Huniade a renăscut ulterior! Castelul a fost refăcut în 1856, însă după arhitectura tipic imperială.
Zecile de ani ce au trecut peste el nu i-au mai adus bombardamente și stricăciuni. Din contră, valoarea lui arhitecturală și istorică a crescut.
În 1947, castelul a devenit sediul Muzeul Banatului. În timpul comunismului, acesta s-a numit Complexul Muzeal Timiș pentru că regimul dorea ștergerea numelui Banat.

Huniade este cea mai veche clădire din oraș! Sub o formă sau alta, simbolul Timișoarei a asistat la cele trei perioade istorice mari: maghiară, otomană și habsburgică.
Astăzi, muzeul cu cele trei secții(Istorie, Arheologie și Științele Naturii) își schimbă încă o dată fața. Colecțiile se reorganizează iar clădirea își redobândește strălucirea de odinioară.
În Piața Huniade, la nr. 1 castelul te așteaptă să-ți spună poveștile sale, izvorâte din secole de existență…

ZiggY

Un antrenament inedit la Castelul Huniade

După întâlnirea cu Ioana, bătrâna din Pădurea Verde, explora-
rea istoriei Timişoarei a dobândit un nou sens! Începeam o călătorie într-o lume ţesută prin pace, războaie şi progres de atâtea etnii, vreme de secole!
Când am intrat în oraşul de pe Bega, cerul devenise patul de suferinţă pentru o veche creatură! Soarele muribund îşi trăia ultimele clipe ale zilei. Bietul de el! Azvârlea raze roz-violet în speranţa de a-şi prelungi timpul fix pe care natura il acordase.
Luminile felinarelor se aprinseseră, lăsând clădirile să strălucească. Îmi revenea în minte gândul că în 1884, Timişoara era primul oraş din Europa în care funcţiona iluminatul electric stradal. Oamenii mişunau pe străzi, bucuroşi să guste din răcoarea nopţii. Mă simţeam învăluit de magia acestui oraş!
După o zi atât de plină corpul meu cerea somn. Totuşi, nu
voiam să merg la han fără să vizitez măcar o clădire istorică!
Ce să vizitez mai întâi? Îmi spun, într-un amestesc de senzaţii: somn, entuziasm şi nerăbdare.
Răspunsul vine repede!
“Ce-ar fi să te uiţi în cărţile primite de la Ioana ?”
Mă aşez pe o bancă din Piaţa Operei, şi răscolesc prin straiţa mea plină cu de toate.
Scot primul volum care avea coperţi albastre din piele şi paginile îngălbenite de vremuri. Un fior plăcut al descoperirii îmi traversă şira spinării!
Citesc pe prima pagină: Istoria Timişoarei, volumul! Spre
bucuria mea, cartea avea şi ilustraţii.
Răsfoiesc uşor pagină cu pagină, prinzând din zbor momente cheie din istoria acestor meleaguri: cultura Vinca din neolitic cu a lor ceramică specială sau oamenii din epoca fierului. Paginile următoare îmi vorbeau de maeştrii epocii fierului, geto-dacii, despre stăpânirea romană, cneazul Glad care ar fi stăpânit aceste ţinuturi şi perioada maghiară. La ultima secţiune, o imagine mi-a furat privirile! Era Castelul Huniade , care, cu toate modificările aduse, rămâne cea mai veche clădire din Timişoara.
Emoţionat, am citit cu nesaţ tot ce am găsit despre istoria castelului din timpul regelui maghiar Carol Robert de Anjou, al lui Iancu de Hunedoara şi până în prezent. Eram fascinat! Imaginaţia voia să mă proiecteze în acele vremuri când cavalerii medievali se antrenau la castel iar Timişoara era o cetate puternică, atât economic cât şi cultural sau militar.

“Fugi să-l vezi puţin! Încă mai ai timp! “ îmi spuse vocea interioară.
Din Piaţa Operei aveam câteva minute de mers pe jos. Castelul masiv era închis publicului şi în plus, paznicul mi-a spus liniştit că lucrările de reparaţie sunt în curs. Eram puţin dezamăgit căci aş fi vrut să văd mai multe. Din fericire, zilele următoare aveau să mă ducă în interiorul castelului pentru a cunoaşte un arheolog vestit dar asta e o altă poveste.
M-am retras spre han cu istoria castelului pulsându-mi în tâmple. Un zâmbet ştrengăresc mi se întipărit pe faţă când mi-am amintit de talismanul de la Ioana!
“Daa!O călătorie în timp la Castelul Huniade! Asta chiar ar merita să aştept o zi!”
Mă las absorbit de patul moale cu aşternuturi albe de la han. Eram frânt, dar am mai rămas treaz câteva minute privind cerul negru ţintuit cu mii de stele. Ştiam că vreau să mă întorc în vremea lui Iancu de Hunedoara(Ioan Huniade). Fostul Comite de Timiş şi voievod al Transilvaniei e recunoscut ca unul dintre cei mai mari conducători militari de pe meleagurile poporului de la care învăţ.
Cu ochii aţintiţi spre cer eram consumat de momentul în care puteam ajunge…în mijlocul unei bătălii ? în timpul reconstruirii castelului? Nu puteam alege exact. Trebuia să am încredere!
Ochii mi s-au închis…
A doua zi, dis de dimineaţă, am „biciclit” cu sârg spre Castelul Huniade. Răsăritul începea! Piaţa Ion Huniade era slab circulată, cu doar câţiva trecători încă adormiţi şi două-trei căruţe de metal cu motor.
Pe pajiştea din faţa Castelului am stat desculţ, cu ochiul magic în mână-talismanul care avea să mă întoarcă în timp. Cu un gest solemn am ridicat ochiul cu ambele mâini spre Soare şi am rămas aşa cu ochii închişi. O senzaţie ciudată îmi traversa corpul. Mingea de lumină mă energiza! Mi-am repetat în gând intenţia de a călători în trecut şi am mulţumit, ca şi cum dorinţa mi se îndeplinise deja. în acest timp palmele începeau să se înfierbânte şi o adiere uşoară de vânt îmi mângâia faţa. Am ştiut,instinctiv, că acum trebuia doar să aştept până la asfinţit ca să fac acelaşi lucru.
Orele s-au scurs foarte repede citind, vizitând cartierul Cetate şi strângând cât de multe informaţii despre perioada stăpânirii maghiare în Timişoara.
Seara am repetat mişcarea, ţintind talismanul spre mingea roşie.
Nici n-am adresat bine rugăciunea de mulţumire căci m-a cuprins un somn puternic.
– Aşa deci, a sosit timpul. M-am întors moţăind la han unde aşternutul impecabil m-a absorbit,. Fesul de dac s-a scurs uşor printre degete…

 

M-am trezit într-un cadru cu totul şi cu totul ciudat…o piaţă mare, plină cu fructe, legume şi tot soiul de mărfuri aranjate pe tarabe sau făcute grămezi. În mână aveam un coş mare din nuiele, plin cu verdeţuri, mere, pere şi altele. Negustorii şi oamenii erau îmbrăcăţi ciudat cu haine care semănau cu…
– Nu se poate! strig eu! Seamănă cu cele din…Evul Mediu!
Dau buzna la o tarabă plină cu tunici din piele care avea şi o oglindă îm preajmă.
Mi-am surprins privirea şocată şi coşul împins de gravitaţie, pe strada pavată cu piatră cubică.
– îţi stă bine flăcău! spuse un negustor vesel şi durduliu.
– Mulţu…mesc, am îngăimat eu, sărind iute să pun merindele înapoi în coş.
Spre uimirea mea eram în Evul Mediu, îmbrăcat ca un copil paj: o cămaşă bufantă, gălbuie, cu mâneci largi şi o tunică din piele, cam roasă, cu o cingătoare la brâu. Pantalonii de un maro lemnos îmi erau şi ei puţin bufanţi. Se vedeau doar până la genunchi căci de acolo începeau cizmele din piele. Pe cap nu aveam nimic iar barba îmi dispăruse.
-Măi să fie, chiar am ajuns în Evul Mediu, îmi spun privind piaţa şi târgoveţii care pălăvrăgeau în voie. Alţii se tocmeau şi plecau în grabă cu marfa.Îmi plăcea faptul că puteam să vorbesc limba lor.
O femeie înaltă şi slabă venea în fugă spre mine, cu o falcă-n cer şi cu alta-n pământ. Înarmat doar cu un coş cu mâncare, nu prea aveam cum să ripostez în faţa ei.
– Măi obraznicule, mă muştrului ea, care parte din cuvântul URGENT n-o înţelegi ? Eu te trimit după mâncare pentru stăpânul nostru şi tu ce faci ? Pierzi vremea la poveşti cu negustorii! Treci la castel numaidecât!
– Castel?
– Pe ce lume trăieşti măi ţâncule, spuse femeia exasperată, arătând cu mâna spre castelul din apropierea pieţei. Uriaşul de piatră strălucea în lumina asfinţitului.
Am rămas înmărmurit preţ de câteva clipe. Era chiar Castelul Huniade aşa cum văzusem în reconstituirile vechi, când amprenta angevinilor era atât de evidentă. Mă aflam în Timişoara medievală!
– Ah, da, castelul. Iertaţi-mă!
– Mişcă-te! mă îmboldi ea.
Am plecat în pas grăbit spre castelul impresionant, cu femeia în spatele meu.
Am traversat podul peste şanţul de apărare, înaintând în inima fortificaţiilor masive în formă de pătrat. Pe culoarele de piatră ale castelului, luminate de făclii, mai mult decât de lumina Soarelui, vedeam picturi renascentise, de o rară frumuseţe, statui şi în colţuri, armuri strălucitoare de cavaleri.
– Hai odată, avem nevoie de verdeţuri pentru cină iar tu trebuie să-i duci gustarea stăpânului! Te aşteaptă! Vocea grăbită a femeii, probabil bucătăreasa castelului, îmi întrerupea momentele de exaltare.
Bucătăria era imensă! La mesele mari de lemn, femeile şi doi bărbaţi pregăteau tot felul de bunătăţi. Fiecare muncea de zor.
– În sfârşit, mormăi bărbatul care pregătea un peşte cu legume, s-a întors şi Filippo cel mic!
-Iar a pierdut vremea pe la tarabe!mă admonesta din nou
femeia.
Două bucătărese mai în vârstă mă priveau cu duioşie.
– Mergi şi du platoul acesta cu fructe stăpânului. E în sala armelor cu ucenicul său!
– Piticul ăla mic va avea de furcă la antrenament! Comentă celălalt bărbat cu aroganţă. Filippo Scolari e în formă după întoarcerea sa din Florenţa!
Eram din nou perplex. Aşadar, ochiul magic al Ioanei mă adu-
sese în vremurile vestitului florentin, comitele de Timiş care îl avea ca ucenic pe Iancu de Hunedoara. Un sentiment de recunoştinţă profundă faţă de bătrâna femeie din Pădurea Verde mă cuprinsese.
Cu un gest rapid am înşfăcat platoul cu fructe proaspete şi am zbughit-o în râsetele celor doi bucătari ciudaţi.
Am ajuns la uşa masivă de stejar păzită de doi soldaţi înarmaţi cu lănci decorate şi săbii lungi.
– Mult ţi-a mai luat ţâncule, mă mustrară ei. Intră!
Uşile se deschiseră, cu un zgomot greoi, lăsând să ţâşnească din încăpere, sunete vii de săbii care se ciocneau.

Uşile s-au închis în urma mea cu acelaşi zgomot. Am rămas acolo cu tipsia în mână, neîndrăznind parcă să intervin. Peisajul părea dur, dar în acelaşi timp era o plăcere să priveşti.
În sala aceea spaţioasă, cu arme pe pereţi, şi câteva mese joase cu machete doi cavaleri, unul înalt şi masiv iar altul mai scund, cu armuri şi coifuri strălucitoare se luptau cu înverşunare! Cavalerul mai înalt se folosea de avantajul staturii şi forţei ca să-l atace din plin pe celălalt. Mişcările lor erau precise şi bine calculate.
Cavalerul scund, deşi vădit dezavantajat, mă impresiona. Para cu străşnicie atacurile şi era foarte agil. Paşii lui mărunţi parcă erau calculaţi la milimetru. Primea tăcut ofensiva adversarului şi cu un strigăt de luptă se năpustea fulgerător într-un contraatac cu spada.
Cavalerul înalt îi face un semn la un moment dat şi se opresc.
– Iancu! Hai să luăm o pauză!
– Bine! Mulţumesc Pippo!
Inima a început să-mi bată cu putere când cei doi şi-au scos coifurile…
Erau chiar ei, Filippo Scolari, florentinul numit şi Pippo
Spano şi Ioan Huniade, numit mai târziu, marele Iancu de Hunedoara. O aură magică părea să-i învăluie pe fiecare. Vestitul florentin avea o figură ştrengărească, de artist boem. Era tipul aventurier, cu un
frumos păr şaten, buclat, ce-i ajungea până la umeri. Corpul lui masiv şi bine proporţionat, chipul luminos, mustaţa uşor răsucită şi barbişonul tuns cu grijă îi dădeau înfăţişarea unui nobil de vază, priceput în ale războiului.
Pe de altă parte, Iancu era mic de statură, îndesat, cu părul blond, ondulat şi cu o mustăcioară îngrijită. Adolescentul care nu avea mai mult de 15-16 ani avea fruntea lată şi radioasă. Era genul de om mai tăcut, pe al cărui chip îi puteai citi hotărârea.
-Ah, Filippo cel mic, pajul meu preferat! În sfârşit ai venit cu fructele! Mult ţi-a mai luat, îmi zâmbi el cu blândeţe.
-Iertare stăpâne, negustorul insista prea mult să ne tocmim la preţ mai avantajos pentru el, improvizez eu repede o explicaţie.
-Negustorii florentini ştiu să se tocmească, mai ales într-o cetate ca Timişoara atât de generoasă în mărfuri, adaugă el. Vocea îi era puternică şi melodioasă. Serveşte-te Iancu!
Tânărul ucenic muşcă cu poftă dintr-o pară aurie şi zemoasă.
-Cum mă descurc Pippo? Întrebă el respectuos.
Puteam simţi prietenia trainică legată deja între cei doi.
– Bravo! Progresezi pe zi ce trece în mânuirea sabiei. Un mare conducător trebuie să înveţe să lupte singur cu sabia. Dacă nu ştie să se conducă pe sine întâi cum va putea să-I conducă pe alţii?
Iancu îi sorbea fiecare cuvânt.
– După ce oferi exemplul personal ca luptător trebuie să-i înveţi pe oamenii tăi cum să se coordoneze. Ştii ce urmează acum ?
– Manevrele cu mai multe corpuri de oaste, exclamă Iancu bucuros!
– Binenţeles, zâmbi Scolari! Tehnicile acestea sunt de mare preţ pe meleagurile Italiei.
Învaţă-le acum, la momentul potrivit! Te vor ajuta enorm în faţa enormei armate a Semilunei!
Ochii lui Iancu străluceau de satisfacţie. Îi plăcea enorm să studieze strategia militară alături de mentorul său. Privea cu nesaţ,
machetele de lemn reprezând corpuri de oaste. Acestea se mişcau
calculat sub mâna lui Scolari.
Cu tipsia în apropierea lor eram atent la orice mişcare. Nu aveam de gând să le spun nimic despre cine sunt eu cu adevărat. În schimb, puteam să beneficiez de o oră preţioasă de explicaţii alături de ei.
– Ce faci dacă cetatea pe care o aperi e atacată de turci? Chipul lui Scolari devenise serios.
Iancu începu să mişte machetele pe câmpul de luptă improvizat. Adolescentul trăia lupta simulată de parcă s-ar fi întâmplat atunci.
– Îmi place cum gândeşti Iancu! Ţine minte că în luptă şi la domnie, corectitudinea este o virtute de mare preţ! Deşi sunt inamici aprigi şi numeroşi, turcii vor recunoaşte când îi baţi. Modul în care îi tratezi atunci când ai puterea în mâini arată ce fel de om eşti!
Îi zâmbi părinteşte.
– Iancu, ştiu că vrei să-i snopeşti în luptă pe turci dar nu uita de caracterul unui conducător! Întotdeauna îşi respectă cuvântul dat oamenilor, fie că îi sunt prieteni, supuşi sau inamici.
Continuă să te antrenezi tinere, în arta militară dar mai ales în arta de a stăpâni luptătorul din interiorul tău. Când intri în contact cu esenţa ta cea mai profundă vei putea să-ţi păstrezi calmul în orice situaţie. Această stare, te va inspira să fii un bun administrator al castelului şi proprietăţilor iar pe câmpul de luptă, te va ghida către victorie
Se uită fix în ochii adolescentului apoi muşcă cu poftă dintr-un măr roşu.
– Să nu-ţi fie teamă de turci! Chiar şi o sută de mii să fie
împotriva ta, tot îi poţi face să-ţi ceară ei pace.
Râseră amândoi.
Florentinul se întoarse spre mine brusc.
– Filippo cel mic, îţi mulţumesc pentru fructe! Mergi şi anunţă la bucătărie că vom servi cina în maxim o oră. Între timp am să-i testez cultura generală acestui ştrengar. Îl privi cu afecţiune pe Iancu! Despre ce vom povesti astăzi? devenise din nou un florentin boem.
– Un subiect foarte restrâns, râse adolescentul, Renaşterea italiană!
Florentinul era atins de ceea ce iubea atât de mult: arta.
– Bine, bine! Asta presupune să ne înarmăm cu muniţie: un teanc de cărţi!
Un alt râset puternic făcu să răsune sala armelor.
– Să mergem în bibliotecă îi propuse Pippo Spano.
Am salutat şi am alergat în goană să anunţ la bucătărie. Vo–iam să mă întorc la bibliotecă ca să fiu mai mult în preajma celor doi cavaleri. Atenţia nu mi-a fost însă la fel de trează precum dorinţa de a participa la o conversaţie despre artă! M-am împiedicat de o lespede de piatră şi am căzut. Am văzut negru în faţa ochilor…
Cheful de viaţă al drumeţilor şi vocea hangiului m-au făcut să realizez că eram din nou în camera hanului. În mână ţineam strâns ochiul magic primit în dar.
– Ah, m-am întors, îmi spun, oarecum dezamăgit că se terminase atât de repede.
Pe noptieră stătea cartea cea albastră de istorie a Timişoarei.
O deschid şi ajung din nou cu privirea la Castelul Huniade.
– Aşa deci! Nu numai că eşti un monument simbol al oraşului dar ai şi făurit mari conducători! exclam eu.
Mi-am petrecut ziua pregătindu-mă pentru următoarele descoperiri. Celelalte două volume, galben şi roşu mi-au fost de folos. Am citit despre istoria Timişoarei sub stăpânire otomană şi m-am oprit la venirea austriecilor în frunte cu vestitul Eugeniu de Savoya. El este principalul responsabil pentru dimensiunile la care ajunsese Imperiul Austriac în acele timpuri.!
După 1716, oraşul de pe Bega s-a transformat total! Fortificaţii noi au fost ridicate iar construcţiile civile au luat avânt după modelul austriac. Dacă tot vorbim de fortificaţii, hai să îţi povestesc despre Bastionul Maria Therezia-unul dintre puţinele fragmente de cetate rămase în picioare!

Echipa Zig Zag prin România