Pe drumul care leagă Aradul de Timişoara, înţesat de oameni, căruţe încărcate cu mărfuri şi creaturi de metal sofisticate, un tânăr mergea agale. Din când în când, călătorii întorceau capul ca să-l vadă mai bine. Cu tarabostes-ul pe cap, un băţ în mână şi straiţa pe umăr, puiul de dac cu barbă stufoasă intra în inima Banatului, ţinutul străvechi, aflat acum sub stăpânirea arşiţei verii. Tânărul mergea ţintă spre Timişoara!

Cântecul pe care îl fredona şi poveştile despre oraşul de pe Bega îl ajutau să suporte mai uşor căldura. Din când în când, umbra unui copac bătrân de pe marginea drumului îi reîmprospăta puterile sleite. Un gând nu-I dădea pace: Timişoara, are o istorie atât de bogată…Cum să fac să ajung la ea mai bine?
Cu acest gând pulsându-i în minte, tânărul ajunse chiar la marginea oraşului, în zona cunoscută de localnici ca Pădurea Verde. Plămânul viu compus din milioane de frunze verzi îşi trimitea oxigenul binefăcător către inima comunităţii. Câteva case micuţe, desprinse de ultimul sat se piteau răsfirate, la intrarea în pădure. Lemnul, stuful şi văiuga (în grai bănăţean-cărămidă nearsă sau chirpici) erau mate-rialele pe care bănăţenii nu uitaseră să le folosească. De la ultima casă pe care o putea zări, un firişor albicios se ridica leneş din horn.
– Ah, în sfârşit! răsuflă uşurat tânărul. Voi descoperi legendele şi întămplările despre care drumeţii îmi spuneau atâtea. Un fior de entuziasm îi săgetă şira spinării! Îşi aminti de salba de poveşti: oamenii neoliticului, cultura Vinca, romanii, migratorii care poposiseră aici, maghiarii, Pavel Chinezul, Gheorghe Doja, stăpânirea Semilunei sau austriecii…
– Măi june (flăcău), îl strigă o bătrână. Cine eşti ?
Puiul de dac tresări. Vârtejul gândurilor sale îi era tulburat de graiul bănăţean hotărât al femeii. Avea o înfăţişare ciudată. Purta o mantie lungă cenuşie, cam zdrenţăroasă care se asorta în culoare cu părul ei lung şi despletit. Ochii bătrânei, de un albastru oceanic, copleşitor, îl fixau aprig pe tânăr.
– Ziua bună, răspunse el fâsticindu-se. Eu sunt Ziggy!
– Ce vânt te aduce prin Pădurea Verde copile ? Nu pe aici e drumul principal! spuse ea pe un ton vădit deranjat.
– Păi eu… să vedeţi, merg în Timişoara, în Cetate. Cred că m-am rătăcit.
– Minciuna n-a fost niciodată apreciată pe aceste meleaguri, continuă ea şi mai tăios. Dacă eşti vreun pui de sătean deghizat care vrea să-mi fure din casă ? Las că vă dau eu vouă! Ce ? Credeţi că dacă sunt bătrână şi singură, nu vă pot veni de hac ? Vocea ei deveni ameninţătoare.
– Minciună?
Dintr-o dată Ziggy deveni serios. Privirile li se întâlniră!
– Un moment, nu vorbiţi aşa! spuse el pe un ton serios. Nu e adevărat ce spuneţi! Merg să cunosc istoria oraşului. Ce îmi spui dumitale nu mă interesează câtuşi de puţin.
– Şi cum ai să-mi dovedeşti asta bitang (haimana, hoinar) mic? pufni ea.
Ziggy, îşi luă straiţa de pe umăr. O deschise şi lăsă să iasă de acolo aparatul foto, condeiul, reportofonul, stiloul şi jurnalele sale de călătorie din Arad. Pe iarba moale de care se strivea lumina Soarelui tânărul le înşiră pe toate.
– Ce faci cu toate acestea ?
Bătrâna făcu ochii mari. Vocea îi deveni mai blândă. Puiul de dac îi depănă povestea care îl adusese acolo. O lăsă să afle despre visul care-i hrănea inima de 10 luni încoace. Femeia asculta cu atenţie.
– Bine Ziggy! M-ai convins! Dumńedzău să ce cúşce! (Dumnezeu să te ţină!) Ştiu ce te-ar putea ajuta!Hai să mergem înăuntru, în căsuţa mea. După atâta drum poate îţi e foame! Am do făcut (am terminat de făcut) ceva căleală( mâncare).
Tânărul dădu din cap în semn că da. Drumul şi căldura îi stârniseră o foame de lup.
Casa bătrânei, era ultima din cele câteva înşirate la marginea Pădurii Verzi. Înăuntru, cele trei cămăruţe, erau aranjate în stilul tradiţiei bănăţene.
Ziggy fu poftit în bucătăria mică, plină de oale, ulcele şi tot felul de ierburi aşezate în borcane sau agăţate la uscat în grindă.
– Şezi aici băiete! Îl îndemnă ea, arătând spre masa cu bucace( bucate). Ai aici colieşă( mămăligă), olviţa (ulcica) cu lapte şi plăcinte calde cu brânză. Rămâi şi mănâncă liniştit căci eu mai am ceva de făcut în avlie( curte, ogradă). Dacă vrei să te odihneşti, poţi să mergi în odaia de alături.
Ziggy nu se lăsă rugat de două ori! Se aşeză la masă şi începu să se înfrupte din mâncărurile pregătite de bătrână.
– Ciudată femeie, se gândi el, în timp ce mânca cu poftă o plăcintă. Crede că sunt vreun hoţ care vrea să-I fure ceva de preţ de prin casă. Dar pe mine mă interesează istoria Timişoarei! Pentru asta am venit! Mai bine îi mulţumesc pentru ospitalitate şi plec în oraş. Să lăsăm somnul acum!
Când părăsi bucătaria, Ziggy observă odaia de care vorbea bătrâna. Ceva ciudat îi atrăsese atenţia. Făcu câţiva paşi înăuntru. Lângă patul de o persoană, care îl îmbia la somn, se afla o măsuţă joasă de lemn încărcată cu multe cărţi învelite în coperţi din piele şi un cufăr mic. Alături, o cheie aurie stătea cuminte.
Preţ de câteva secunde, curiozitatea aprinse imaginaţia tânărului.
– Despre ce or fi aceste cărţi ? Formule de magie? Ce face de fapt bătrâna aceasta îmbrăcată ciudat ? O fi vreo vrăjitoare? Ce o fi având în acel cufăr ?
Inima îi bătea cu putere în timp ce aceste gânduri i se învârteau în minte.
Ce-ar fi fost dacă intra să deschidă cufărul şi să răsfoiască teancul de cărţi ? Nu l-ar fi văzut nimeni…Putea să se uite puţin şi să plece fără să-i spună nimic bătrânei.
– Nu! îşi spuse Ziggy. Este treaba ei ce face cu aceste lucruri! Sunt doar oaspetele ei, nu un căutător de comori. N-ar fi corect să abuzez de încrederea ei!
Îşi îndesă tarabostesul pe cap şi dădu să iasă în curte. Când se întoarse, în uşă era chiar bătrâna.
– Aşa repede pleci ? întrebă ea şiret.
– Da, răspunse Ziggy surprins.
– Nu te aşteptai să mă vezi aşa de repede aşa-i ?
– E vremea să plec, spuse tânărul. Mulţumesc pentru masă, a fost delicioasă!
– Puteam să te otrăvesc.
– Cum ? Ce vrei să spui? Un amestec de teamă şi confuzie i se putea citi pe chipul bărbos.
– Ești un om de încredere Ziggy! Te-am testat!
Băiatul era și mai nedumerit.
– Am vrut să văd dacă ești corect și ceea ce spui că faci este adevărat. De aceea te-am lăsat singur în casă, cu lucrurile mele cele mai de preț pe masă.
Mirarea tânărului creștea.
– Vezi tu Ziggy, când soțul meu trăia, locuiam în sat, foarte aproape de Timișoara. Iubea istoria foarte mult și poporul ale cărui meleaguri le vizitezi tu acum. A fost profesor și îi plăcea să culeagă povești pe care să le povestească apoi. Așa cum faci tu acum!
Un zâmbet suav îi lumină chipul umbrit puțin de amintirile trecutului.
– De ce locuiești aici la marginea pădurii ?
– După ce soțul meu a murit m-am îndepărtat de oameni. Am vrut să fiu singură, să las natura să-mi vindece sufletul. M-am apropiat de știința plantelor, de tradițiile vechi și de pădure. Sătenii și orășenii mă cred nebună sau vrăjitoare. Îmi iau fața aceasta de nebună și mă joc cu graiul bănățean după plac. Fac asta pentru a-i ține pe deoparte, pe curioşi, netrebnici şi cei care au intenții rele.
– Înțeleg…
– Tu ești altfel! În acelaşi timp ești un ciudat, la fel ca mine!
Liniștea pădurii fu curmată pentru câteva momente de două râsete sănătoase.
– Arăți ciudat, continuă ea, dar ai un suflet nobil! Ai rezistat tentației de a-mi umbla prin lucruri pentru că știai că nu e corect față de mine, chiar dacă sunt o străină. Integritatea te va duce departe băiete!
– Îți mulțumesc! spuse Ziggy cu emoție în glas.
– Eu îți mulțumesc pentru că mi-ai reamintit ce înseamnă să ai principii și da, de momentele frumoase din viața mea. Vreau să te răsplătesc!
– Nu e nevoie, am făcut ce am crezut că este corect pe moment.
– Știu, zâmbi bătrâna femeie. Apropo, mă numesc Ioana! Totuși, un dar nu se refuză, se primeşte! Astfel cercul dăruirii şi primirii este complet şi energia curge. Aşa se formează prosperitatea!
Intră în casă și veni câteva momente mai târziu cu o straiță, asemănătoare cu cea a puiului de dac.
– Ziggy, vreau să-ți dăruiesc câteva lucruri care să te ajute în călătoria ta prin istoria Timișoarei. Vei avea parte de provocări dacă răscolești trecutului! Pentru asta trebuie să fii pregătit!
Băiatul era numai ochi și urechi.
– Uite! Scoase din straiță trei cărți, toate cu coperți din piele, colorate în albastru, galben și roșu. Sunt despre istoria Timișoarei de la începuturile sale până în prezent aproape. Soțul meu le îndrăgea foarte mult. Vreau să le ai tu acum!
– Oh, îți mulțumesc Ioana!
– Stai, nu am terminat, râse ea. Mai scoase din straiță trei borcănele cu ierburi.
– Ce conțin aceste borcane ?
– Sunt ierburi culese de mine. Nu trebuie să știi ce sunt. Sub formă de ceai, ce pot face ele e mai important. Primul borcan, cu capac verde are ierburi pentru energie. Când te vei simți epuizat să bei un ceai din acesta. Vei avea energie fizică crescută și te vei simți mai creativ.
– Și celelalte ?
– Al doilea, cu capac albastru e pentru memorie și atenție sporită. Acest ceai te va ajuta la cercetare și când te vor aștepta confruntările cu personajele trecutului. Al treilea borcan, continuă ea, cu un capac roșu e pentru partea ta emoțională.
– Cum adică?
– Când te vei simți confuz, lipsit de direcție sau descurajat, bea un ceai din acesta. Îți activează cele 5 simțuri și mai important, îți ascute intuiția. Vor fi cazuri în drumul tău când doar sentimentul de moment te va putea ajuta să treci cu bine mai departe. Pentru asta emoțiile tale trebuie să fie curate și corpul receptiv.
– Oh, ce daruri neprețuite! exclamă Ziggy.
– Stai micuțule că n-am terminat. Îți voi dărui acum un obiect pentru care mulți m-ar arde pe rug. Ioana râse triumfător în timp ce scoase din straiță un talisman în formă de ochi.
– Ce face acest obiect?
– Dacă ai răbdare o zi să-l ții în lumina Soarelui la răsărit și la apus te va putea transporta în timpurile apuse ale Timișoarei. Poți să-l folosești de maxim trei ori. Apoi devine un obiect decorativ. Cu aceste daruri, te poți avânta să descoperi istoria Timișoarei.
Ah, să nu uit, poftim și câteva plăcinte pentru drum! Sunt cu brânză şi cu mărar. Eu le-am făcut! Să fii liniștit pentru că nu sunt otrăvite! Uite şi câteva caise şi corcoduşe proaspăt culese.
Ziggy o privi pe femeie cu recunoștință.
– Ioana, șopti el, cum aș putea să-ți mulțumesc ?
– Ei bine, nu e nevoie de prea multe. Păstrează-ți sufletul curat și dăruiește mai departe ceea ce afli. Nu te sfii să ajuți pe cineva când îţi cere. Astfel vei fi ocrotit pe plan energetic.
– Ar mai fi un lucru…
Ioana privi cum Soarele sângera pe bolta cerească, învins în lupta cu noaptea.
– Poți să mă îmbrățișezi înainte de plecare! chicoti ea.
– Cere și ți se va da!

La căderea serii, la Marginea Pădurii Verzi, un tânăr cu fes de dac îmbrățișa o bătrână cu mantie cenușie și părul despletit. Se despărțiră apoi iar Ziggy intră în Timișoara, orașul cu o istorie abundentă ce abia așteptă să-ţi spună poveștile sale!