Timişoara istorică: o “radiografie” de la casa Eugeniu de Savoya

Ce este mai valoros? O vizită construită în cinstea cuceritorului Timişoarei, Eugeniu de Savoya sau o discuţie de 3 ore despre istoria oraşului de pe Bega, vinuri şi principii pentru o viaţă împlinită!
O veche zicală spune că poţi avea două lucruri dacă te hotărăşti şi faci ceva în direcţia lor.
Am vrut să am parte de ambele experienţe! Numitorul comun în această ecuaţie ? Nelu, antreprenorul cu sânge de şvab, român şi maghiar simultan!

După turul oraşului alături de fata cu umbrelă roşie, am ţinut morţiş să rotesc diamantul numit “Istoria Timişoarei”. O altă faţetă se cerea a fi explorată! Cum înţelege acest capitol atât de vast al trecutului, un antreprenor-omul înfipt cu picioarele în prezent şi cu ochii ridicaţi mereu către cer, în viitorul plin de aspiraţii? Ei, tocmai această faţetă voiam s-o descopăr!

O vorbă pe care am reţinut-o repede de la Nelu este că: cinci minute de practică valorează câteva tone de teorie!
Aşa că lăsat orice altceva, la căderea nopţii, pentru a mă întâlni cu antreprenorul îndrăgostit de Timişoara. Pietonalul Mărăşeşti era ca un Titanic supraîncărcat! Gemea de oameni ieşiţi la o plimbare de seară sau la o pălăvrăgeală confortabilă la terase. Am lăsat în urmă sinagoga cea mare numită odinioară Sinagoga Neologă. La intersecţia pietonalului Mărăşeşti cu strada Eugeniu de Savoya se află locul unde Nelu investeşte foarte mult timp, energie şi bani. Restaurantul şi magazinul de vinuri sunt “copiii” pentru a căror găzduire a închiriat casa ce odinoară a fost construită pentru prinţul Eugeniu de Savoya!

Terasa restaurantului era plină dar asta nu-l împiedica pe Nelu să se simtă cât se poate de lejer. Ne-au fost aduse două limonade mari cu gheaţă. Eu cu lămâie şi ghimbir, iar pentru el cu mentă şi lămâie.

Băuturile erau perfecte pentru o poveste despre istoria Timişoarei.
Întrebarea “Ce se mai păstrează din cele trei stăpâniri ale oraşului de pe Bega? “ a fost declanşatorul unor serii de poveşti
detaliate. Pasiunea lui pentru Timişoara îl face să fie un partener
redutabil la dezbateri.
-Ziggy, vrei să spui o stăpânire. Singurele lucruri rămase din celelalte perioade sunt Castelul Huniade şi câteva fragmente de moschei otomane descoperite de arheologi. Atât! Tot ce vezi astăzi în Timişoara este reflexia perioadei austriece.
Nelu avea un atu! Ştia să te menţină curios!
-Totuşi…continuă el, povestea familiei lui Iancu de Hunedoara merită s-o iei cu tine mai departe la drum! O ştii?
-Nu.
-Ei bine, tatăl lui Iancu se numea Voicu. A fost un brav luptător care i-a fost aproape regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg în luptele cu turcii, chiar atunci când era în situaţii critice. Regele îl răsplăteşte dăruindu-I domeniul Hunedoara: un castel şi pământurile care ţineau de el, păduri şi mine de aur, argint sau fier. Voicu a luat numele Hunyadi( numele domeniul său) s-a căsătorit cu ducesa Erzsébet Morzsinai sau pe româneşte, Elisabeta de Margina şi a devenit nobil.Copilul lor Ioan a devenit singurul comandant militar de pe meleagurile poporului de la care înveţi care i-a învins pe turci.

Mi-ar fi plăcut să-l contrazic, vorbindu-I despre conducătorii militari ai Moldovei sau Ţării Româneşti.Îmi tăie replica scurt:
-Iancu este singurul care la Belgrad a învins turcii în confruntarea armată principală la armată principală!
Vreme de un ceas poveştile despre istorie au fost un lanţ bine explicat: stilul de viaţă al otomanilor care foloseau foarte mult lemn pentru construcţiile lor civile, istoria casei care îi găzduia afacerile sau viaţa în Banatul multietnic de la austrieci până în prezent!
-Ca să-ţi spun un secret Ziggy, la anul în octombrie se împlinesc 300 de ani din momentul eliberării Timişoarei de sub ocupaţie otomană.
Îşi trase scaunul mai aproape de mine:
– Între noi fie vorba, s-a schimbat doar ocupaţia, despre ce eliberare vorbim ? În sfârşit, anul următor voi organiza anul Eugeniu de Savoya.
Câţiva prieteni îl salutară de la distanţă. Se pare că Nelu era cunoscut în zonă!
– Ştii ce? spuse el uitându-se la paharele de limonadă goale. Am o cafenea unde trebuie să ajung la un eveniment. Hai cu mine!
– S-a făcut!
– Stai puţin! Întâi hai să-ţi arăt vinoteca.
Interiorul casei Eugeniu de Savoya era ocupat de un vast
magazin de vinuri şi alte băuturi fine.

– Ai idee ce vând eu aici ?
Lui Nelu îi plăcea să schimbe repede un subiect!
– În orice caz, nu doar vinuri! replic eu
– Eşti pe drumul cel bun băiete!
– Ei bine, vinurile sunt marfa, dar produsul pe care îl vinzi este emoţia.
– Produsul este răspunsul pe care îl oferi unei nevoi. Este nevoia de a te simţi bine, de a bea exclusivist! Despre asta e vorba! Şi ţine minte asta: orice lucru are trepte de calitate, iar oamenii iubesc calitatea înaltă.
îmi zâmbi, luă o sticlă de vin şi ieşi.

M-am luat după el pe străduţele întunecate din centrul istoric. Uite aşa primeam lecţii spontane despre antreprenoriat în timp ce mă delectam cu istoria Timişoarei.
A treia afacere a antreprenorului era una originală de tot! Cafeneaua era plasată într-o clădire cu un etaj cu rezonanţă în istorie…
– Clădirea i-a aparţinut lui Klapka, îmi spuse Nelu care mă surprinsese zgâindu-mă la castanul uriaş care ţâşnea din podea şi ajungea până la acoperiş fără mare efort. Atmosfera răcoroasă la umbra copacului era de neegalat. Ceilalţi clienţi păreau să fie de acord cu mine!
– Klapka a fost editor, tipograf, antreprenor în final primar al Timişoareim, adăugă el. În 1815 deschidea în această clădire, prima bibliotecă publică din Imperiu cu 3550 de volume de împrumutat.
– Uau!
Tocmai atunci Nelu deschisese sticla de vin adusă.
Începură poveştile călătoriei sale ca antreprenor, cu provocările sale de neocolit.
– Cea mai bună modalitate de a fi în siguranţă în afaceri este să mă extind în permanenţă, tocmai de frica eşecului. Am făcut asta din momentul în care s-a născut fiul meu.În momentul în care mă opresc din evoluţie, s-a terminat! Nu vei salva chiar nimic dacă vei căuta siguranţa.

Tonul lui deveni mai grav.
-Vorba aceea veche, Epur si Muove( şi totuşi se-nvârte) nu se referea doar la Pământ, se referă la noi.
Chiar mă făcuse atent!
-Impresia de securitate este o iluzie când încetezi să te mai dezvolţi! Hai să vedem, îmi zice cu dorinţa de a mă ajuta să înţeleg pe deplin. La ce mă pricep cel mai bine ?
– La vinuri!
-Vinurile se schimbă de la an la an, anii sunt diferiţi, tehnologiile, oamenii care vin şi fac, senzaţiile dorite de cei care le consumă. Totul se schimbă foarte rapid! Dacă spui, gata rămân aici, ai pierdut din start!
-Corect! Eram uimit de simplitatea lecţiei.
– Îţi place vinul ăsta Ziggy?
– E foarte bun! Stai să văd dacă îl dibuiesc!
– E un demisec, spun cu speranţă în timp ce Nelu mă privea dezaprobator!
– Sec, insist cu un ochi închis, de parcă aş fi ratat ţinta la tir Nu! veni răspunsul dezamăgitor.
– Avem noi o poveste în care nu ştim să bem vin…
M-am simţit cu musca pe fesul meu de dac.
-Totuşi, hai să-ţi spun de ce e aşa de bun vinul ăsta!
– Chit că este un vin alb, este un Cabernet Sauvignon-regele vinurilor roşii.
Ca să-l obţii sec se depieliţează! Da?
– Da, îi spun hotărât în timp ce clatin din cap.
– Depieliţându-l, automat, aromele şi taninii din coaja strugurelui nu mai ajung în vin. Astfel o să aibă imediat un corp mai lejer, adică este foarte uşor de băut. În plus, nu este deloc untos, din motivul pe care ţi l-aam spus mai înainte.
Se uită la sticlă şi spuse cu satisfacţie:
– Ce avem noi aici Ziggy, este un tânăr sprinţar vin roşu!
– Nelu, cum ai ajuns să cunoşti atât de bine lumea vinurilor ?
Am degustat foarte mult, am cercetat foarte mult, citit foarte mult şi am încercat să-nţeleg în timp ce beam vinul ce scriau unul sau altul… Asta, până am înţeles că există nişte direcţii pe care dacă le respecţi, lumea vinului nu mai este o filozofie atât de mare.
Miezul nopţii se apropia…Trecuseră aproape trei ore şi nici nu-mi dădusem seama! Nelu îmi oferise o seară de pomină cu felul lui unic de a fi.

Cine spune că istoria, antreprenoriatul şi vinurile nu se împacă bine ? În moţăiala mea în drum spre han, vorbele sale îmi răsunară în minte: Niciodată nu inventezi nimic de la zero, doar descoperi şi pui în valoare! Asta mă duce cu gândul la ultima persoană cu care voi încheia aventura pe drumul istoric al Timişoarei…