Anonim TM revine cu un nou concert

Cam așa mi-am petrecut jumătate de zi la Ambasadă. Apoi m-am urcat pe bicicletă și i-am dat pedală prin subteranul Timișoarei.

Bicicleam pe malul Begheului mai iute ca vântul. Înaintam în jos pe apă.
M-am uitat de câteva ori spre Bega și am tot văzut un pește care înota și sărea uneori deasupra apei. Credeam că mă urmărește. La un moment dat, s-a scufundat și a dispărut în adâncuri.
Mi-am văzut de drum pe pista de biciclete care lega parcurile din Timișoara. Vântul îmi șuiera pe la urechi, insectele mi se cuibăreau în ochi iar atenția îmi sporea.

La un moment dat, același pește face un salt uriaș din apă și aruncă un obiect pe pistă. Pe urmă dispare în Bega iar râul își urmează liniștit cursul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Mă apropii de obiect. Încetinesc. Pun frână. Așez cricul bicicletei. Arunc o privire încruntată. Cu pași timizi mă apropii.
Era o pană de chitară pe care scria Etern. Era de culoare aurie și părea veche. Am șters-o de algele murate și i-am admirat frumusețea. Părea confecționată de un meșter bijutier. Era din aur iar pe spate era înscripționat un cap de lupoaică și o semnătură: Kindlein.
Am strâns-o de pe jos ca să o păstrez. Am împachetat-o într-un șervețel și am pus-o în straiță.
M-am urcat pe bicicletă. Am dat câteva pedale și mi-am continuat drumul. Mă tot gândeam la pana de chitară care mi-a apărut în față și îmi repetam în gând cuvintele Etern și Kindlein. Cel din urmă sigur era bijutierul. Cine și-ar fi comandat o pană de chitară personalizată cu acest mesaj?

Centrul orașului Timișoara este construit pe localizarea vechii cetăți din care astăzi a mai rămas doar un bastion. Străzile cetății taie, descoasă și unește oamenii din orice direcție s-ar plimba. Apoi, după ce ieși din cetate, te întâmpină orașul cu străzile sale care se mărește precum inelele unui copac.
Primul inel după ieșirea din cetate este inelul parcurilor. Drumul parcurilor te poartă de-a lungul râului Begheului, printre copaci, arbuști, flori, păsări, alei și bănci. Parcă ieși din lumea oamenilor mari ce-și duc viața în clădirile istorice și revii în lumea copiilor care se joacă în natură, râd și sunt curioși.
Zig Zag-ul pe drumul parcurilor e ca o plimbare prin splendoarea feminină iar traseul prin cetate pare presărat cu direcții masculine, de bărbații care-ți oferă sentimentul siguranței.

Inelele Timișoarei își extind circumferința. Apoi, mândră ca o bănățancă, Timișoara se înalță precum un arbore. Îi cresc crengi care adăpostesc mai multe frunze. Coronamentul ramurilor Timișoarei devine încăpător pentru cât mai mulți oameni. Unii se adăpostesc la umbra sa. Alții sărbătoresc mândria acestui arbore solid.
La poalele copacului, printre rădăcini și humă, în fabrica care produce seva vieții pentru Timișoara, conectată cu aorta libertății la copac, stă mișcarea subterană. Pulsul ei se simte de jos în sus, de la rădăcină până la orice frunză, prin pământul plin de nutrienți care unește toți copacii lumii.

Mișcarea subterană își extrage seva din pământul sacru. Furnicile care dau suflu acestui mândru oraș, muncesc și duc în spate dorința pentru libertate. Iar această libertate nu se descotorosește de muncă și hărnicie, ba din contră, este animată de setea de exprimare liberă, de manifestare culturală și cuget zilnic care angrenează pulsul Timișoarei.

Această lume are locurile ei de inspirație precum porii desfundați după o infuzie facială de ceai cu mentă. Oamenii despuiați la minte au ritualurile proprii. Se adună la festivaluri, evenimente sau adunări ad-hoc. Iar ceea ce-i unește este un ideal comun. Acela poate fi un gen de muzică, un altfel de teatru, un gen de dans, un anumit stil de poezie, o anumită categorie de film sau de fotografie. Oricare ar fi acest ideal, toți cei care aspiră către el, devin oameni mai buni, mai veseli și mai frumoși iar asta mă animă ca să depun efortul să înțeleg.
Bicicleam prin lumea subterană. Ia îmi era umflată de vântul delicat iar straița flutura ghidușă.
Pe malul Begheului se derula un concert. Simțeam vibrațiile tobelor pe șira spinării în sus spre creștet, expresiile faciale se strâmbau drăguț pe ritmurile chitărilor bass, electrice și acustice, chipul mi se lumina la cântatul fin din saxofon și la toate astea, ca un dirijor, dădeam din cap ca să fiu în ton cu ritmul întregii orchestrații.

Îmi leg bicicleta de un copac bătrân și mă apropii de mulțime.
Ca într-un sincron, toți dădeam din cap pe muzică. Unii ovaționau pasajele melodiei la fel cum unii savurează anumite feluri de mâncare. La mâncare gusturile nu se discută dar la un concert ca acesta, buna dispoziție se împrumută.
Mă uitam în jur să-mi dau seama dacă par ciudat. Cum să pari ciudat când în jurul tău oamenii se simt lejer și bine? Doar cine este încordat, în astfel de momente, se înfundă la fel de bine și lejer.
După câteva piese pe care am dansat ca un pui de dac veritabil fără să-mi fac de râs poporul sângelui din care mă trag, ochelarii mi se aburiseră. Era totuși pe înserate și m-am gândit să-mi dezaburesc lentilele ca să văd mai bine ce fac furnicile mișcării subterane.
Dintr-odată, un scârțâit de chitară ne taie auzul precum un cuțit care spintecă oricând pielea unui crocodil.
Ce s-a întâmplat? mă întrebam mirat.
Acolo sus, pe scenă, se observa cum conducătorul trupei cerceta din priviri să afle de ce s-a oprit muzica. Dintr-un clipit, am observat toți, trupa și mulțimea, pe chitaristul care se îndrepta spre microfon. Și, cu o voce caldă, amestecată cu un entuziasm răcoros, zice către noi:
– Mă scuzați că vă întrerup. Nu-mi stă în fire. Sunt aici, cu voi, ca să ne simțim lejer și bine. Chitara mea e în stare bună de funcționare. Nu s-a întâmplat nimic cu ea. Le mulțumesc prietenilor din trupă pentru energia pe care o emanau. Vreau să împărtășesc cu voi un gând trist. În urmă cu câteva zile, am pierdut un obiect drag mie. Mi-am pierdut pana de chitară preferată. Se numea Etern. Mi-a confecționat-o bijutierul Kindlein, cel care ne-a făcut și acest microfon de argint. N-are preț această pană dar e valoroasă sufletului meu. Mulțimea a început să se întristeze. Parcă se instaura sentimentul că prietenul nostru chitarist va suferi o decepție peste care, evident, va trece dar după cum se observa, nu în această noapte.

Într-un suflet, am cotrobăit prin straiță. Era întuneric și mă chinuiam să văd ceva. Am băgat mâna ca să simt la degete măcar șervețelul în care am învelit pana de chitară. Iar când am simțit hârtia am strigat tare din mulțime:
– E la mine!
Apoi, toți și-au îndreptat privirea către un pui de dac care se agita energic cu mâna fluturând în aer.
– Am găsit pana! E la mine!
Și desfac repede șervețelul. Într-adevăr era o pană de chitară specială numai după felul cum lucea în lumina reflectoarelor când am ridicat-o din nou în aer.
– Este pana ta chitaristule! Are un cap de lupoaică înscripționat, scrie Kindlein iar pe față are numele de care ziceai … Etern!
Chitaristul a sărit de pe scenă și s-a apropiat. A cercetat cu atenție detaliile obiectului. Ochii i s-au umezit cu lacrimi. Apoi m-a îmbrățișat și-a fugit pe scenă. N-a mai zis nimic.

Mulțimea m-a ridicat pe brațe. Stăteam întins pe spate, zâmbeam vesel și mă bucuram de acest moment. Pluteam pe valuri de brațe. Eram ca o barcă care se legăna pe apă după plăcerea oceanului.
Concertul s-a reluat. Muzica și ritmul a acaparat din nou mulțimea. Stăteam acolo sus, pe brațe și eram bucuros că oamenii n-au uitat de mine.
Tot ce-mi mai amintesc este privirea mea eternă orientată în sus către cer, către univers.