Costel, prietenul de la hostel și Bronco, câinele lung ca un tir

Piciorul meu calcă un nou pământ. Iar pământul îmi răspunde. Îi face loc tălpii să-şi lase urma. E o urmă care, în curând va fi spălată de ploi, va fi suflată de vânt şi poate va fi călcată de o altă urmă de om. Inima îmi zice că aşa va fi.
Îngenunchez. Genunchii mei se afundă în pământ. Îmi înfing mâinile până la coate în țărâna moale şi jilavă. Frământ. Palma dreaptă mestecă un pumn de humă. Vin ajutoare. Palma stângă relaxează puțin strânsoarea. Mângâie țărâna. Mâinile nu mai au minte şi nici nu-mi mai aparțin. Frământă pământul. Mâna dreaptă strânge, mâna stângă mângâie.

Mâinile mele fac biscuiți din pământ. S-au uscat la soare și par solizi. Apuc un biscuite şi muşc.
Un val de energie și de frică mă cuprinde. Degust ca să aflu ce conține biscuitele pământiu. Are un gust sărat de talpă de om, are densitatea sângelui și consistența vieții.

În aerul parfumat plutesc arome de soc, de trandafiri şi tei. Îmi umplu straița cu biscuiți de pământ şi plec.
Se uita la mine şi îmi zâmbea. Înțelegea că nici o mâncare nu se face bătând din palme. Împreună cu soția lui înțelegeau că orice călătorie începe cu primul pas. Ştiau că nici un pas nu este uşor dar, o dată făcut, înaintează iar povestea merge mai departe.
– Morcovii sunt tăiați cam subțiri, zice el.

Ea zâmbea şi tăia ceapa.

Lemnele picau crăpate sub toporul greu. Apucă un braț de lemne, le pune pe foc, îi zâmbește subtil dar ea nu-l vede. Învârte în ceaun. Făceau un gulaș unguresc.
Lui Costel îi era foame și saliva cocoțat în cireş. Bronco, câinele lung ca un tir, îl latră. Costel îl amăgește şi-i aruncă două cireșe coapte. Bronco le miroase şi începe să dea din coadă.
– Măi Costele, de ce stai cocoțat în cireş? îl întreb şi muşc dintr-o cireașă.
– Mie foame.
– Şi mie. Vrei nişte biscuiți? îl întreb.
– Da.
Îmi opresc câțiva şi-i arunc straița.
– Merg bine cu cireșele!
-Sunt biscuiți de pământ? mă întreabă puțin nedumerit. Îmi plac.
– Mă bucur.
Ei doi, soț și soție, se uitau la noi şi erau nerăbdători să termine gulaşul unguresc. Doreau să ne servească, să ne potolească foamea.
– Costele, de ce stai cocoțat în cireş? îl întreb din nou.
– Pai dacă tot gust din biscuiții de pământ, de ce să mai cobor? zâmbește ironic.
– Poate ai să adormi şi ai să cazi.
– Vine un turist şi mă trezește. Dacă ar fi cum zici tu, s-ar ofili cireșul ăsta după ce cad într-un somn adânc.
Bronco avea nările suflecate de poftă. Gulaşul îşi întindea tentaculele aromei peste oameni şi animale. Era necruțător.
– Costele, vezi să nu adormi.
– Nu adorm. Gulaşul ăsta parcă joacă la bară şi îmi ondulează nările în toate direcțiile. E irezistibil.
Se dă jos din cireș. Bronco dă ca un ventilator din coadă.
– Stai Bronco, lasă-mă puțin.
Îl mângâie. Sau mai bine zis îl chelfăne de câteva ori. Elicea cozii nu se oprește şi se lipește de piciorul lui Costel.
– Ce avem noi bun aici? salivează languros cireșarul.
Soțul şi soția s-au luminat la față ca doi bătrânei care abia așteaptă să le bați în poartă.
– Facem un gulaș unguresc. Poftim la masă!
– Am să mai chem nişte prieteni din Italia sau din România. Nu mai știu de unde sunt dar îi chem.

Toți am izbucnit în râs fiindcă Bronco a lătrat o dată iar când ne-am întors spre el am observat că ținea în gură straița cu biscuiți de pământ.