Când ciuma a încetat, Monumentul Sfintei Treimi s-a ridicat!

22 februarie 1738…În acea zi de iarnă, o veste mai cumplită decât gerul sau războiul cu turcii ajunge la curtea imperială din Viena! În Timişoara, capitala Banatului izbucnea, oficial în rândurile militarilor, ciuma! Cauza ?

Un batalion de infanterie austriac sosit în Timişoara la începutul lunii februarie a adus cu el o boală cruntă: ciuma!
În scurt timp, molima s-a răspândit fulgerător în rândurile civililor. Fără prea multe mijloace de combatere, autorităţile au declarat carantină. Trupurile celor răpuşi de boală erau incinerate.
Un an mai târziu, valul ciumei avea să plece! Imaginea pe care o lăsa în urmă era sumbră…peste 1300 de morţi (o şesime din populaţia oraşului), suferinţă, mizerie şi familii destrămate.

Oraşul începea să-şi revină iar administraţia venea cu noi măsuri de prevenire, cum ar fi dărâmarea caselor insalubre.
În amintirea acestui episod negru de istorie a Timişoarei, consilierul administraţiei locale, Johann Anton Deschan von Hannsen a venit cu idea construirii Monumentului Sfintei Treimi. Pe 21 noiembrie 1740 s-a pus piatra de temelie a statuii. Tot el s-a ocupat de finanţarea proiectului!
Din atelierele de sculptură din Viena, statuia a ajuns în Timişoara, pe ruta Dunăre-Tisa-canalul Bega.
Locul amplasării a fost iniţial ales, în apropierea locuinţei finanţatorului: între Cazarma Transilvaniei, clădirile Iezuiţilor şi casa Deshan. Terenul a fost cumpărat mai târziu şi un nou magazine cu nume sonor “Bega” urma să apară. În 1755, la insistenţele împărătesei Maria Therezia, statuia, demontată în bucăţi a fost amplasată în rezervaţia de arhitectură barocă.
Monumentul Sfintei Treimi sau Coloana Ciumei( Pestsaule), după cum îi spuneau timişorenii de origine germană îşi găseşte locul în centrul Pieţei Unirii.

Coloana Ciumei se potriveşte perfect stilului pieţei fiind realizată în stilul baroc. Când te plimbi prin zonă ai să poţi zări o coloană înaltă, triunghiulară, în vârful căreia sunt reprezentaţi Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Toţi membrii Sfintei Treimi ţin coroana cerească deasupra capului Fecioarei Maria.
Alte trei statui stau la baza coloanei: Sfântul Ioan de Nepomuk, ocrotitorul Banatului, Regele David şi Sfânta Barbara, ocrotitoarea minerilor. Toate se află la aceeaşi înălţime. Un alt detaliu al
monumentului este Statuia Sfintei Rozalia, ale cărei rugăciuni alungau cumplita boală.
Motivul cifrei trei se repetă pe Coloana Ciumei.

În colţurile triunghiului care formează soclul sunt amplasate statuile a trei Sfinţi: Rochus, vindecătorul bolnavilor de ciumă, Sebastian, martirul ocrotitor al creştinilor, vindecător al ciumei şi
Carol Boromeus, patronul dragostei.
Cele trei laturi ale coloanei sunt îmbodobite cu sculpturi în relief simbolizând calamităţile care au decimat Banatul în secolul XVIII: Războiul, Foametea şi Ciuma.

Coloana Ciumei străluceşte în continuare în Piaţa Unirii, amintind de victoria omului în faţa bolii şi a împrejurărilor potrivnice.

ZiggY

Un semn de recunoştinţă

Piaţa Unirii continua să mă surprindă! Când credeam că am găsit o poveste interesantă, hop! Mai apărea ceva care să-mi schimbe perspectiva!
Oprirea următoare pe drumul istoric al Timişoarei ?
Statuia Sfintei Treimi!
Coloana Ciumei, după cum mai era numită, mi-a plăcut de prima dată de când am vazut-o. Era uşor de observat, în orice colţ al pieţei m-aş fi aflat. Când era senin afară, razele din vârful
monumentului, scufundate în lumina solară deveneau sursa de inspiraţie pentru fotografii.

Chiar dacă uneori doar traversam Piaţa, mă trezeam că zăbovesc puţin cu privirea asupra statuilor sfinţilor protectori. După ce m-am documentat niţel cu privire la istoria Banatului în secolul XVIII, Coloana Ciumei a devenit şi mai interesantă. Părea de
neconceput ca atâţia oameni să moară din cauza unei boli, fără ca măcar să-şi dea seama de ce se întâmplă asta.
Într-o zi, pe când mă aflam într-o vizită special pentru a studia Piaţa Unirii, am observat mai bine detaliile monumentului. Pe celei trei laturi, se vedeau sculptate în relief trei personaje pe care nu le recunoscusem până atunci: foametea, războiul şi ciuma.

Norul greu care se abate asupra oraşului este ciuma. Foametea era reprezentată printr-o mamă care imploră cerul cu braţele sus. Un pic mai jos era copilul mort pe care îl scăpase din mâini. Ultima
calamitate, războiul şi-a găsit simbolul în imaginea unui tată.
Monumentul era aşadar un semn de recunoştinţă al timişorenilor pentru că au scăpat cu bine, câţi au putut, din lupta cu moartea.

O fascinaţie neobişnuită puse stăpânire pe mine.
– Cum erau oare timpurile dominate de aceste forţe ? Cum au reuşit oamenii să le depăşească ? Ce aş face eu dacă aş fi pus în astfel de situaţii ?
Nu, nu Ziggy, interveni vocea fricii, de ce să te confrunţi cu ceva ce nu mai există? Oamenii au murit luptându-se, îndurând foamea sau, Doamne, în chinuri din cauza ciumei. Nu ai avea nimic de învăţat.
– Cum adică Ziggy, te laşi tu înfrânt de astfel de gânduri
fricoase? Tu, cel care ai traversat atâtea meleaguri şi ai trecut prin atâtea experienţe? Era vocea orgoliului care păşise pe scena minţii.
M-am trezit că mâna mea dreaptă deschide straiţa şi scoate
talismanul care mă ducea înapoi, în timp.
– Nu, nici măcar să nu te gândeşti Ziggy! Mai ai multe de aflat despre istoria Timişoarei. De ce să iroseşti ultima ta călătorie pentru a te pune în pericol?
Frica şi prudenţa din mine erau alertate la maxim. Exista
posibilitatea să fi nu mă mai întorc viu din călătoria mea în timp.
Tehnic vorbind, aş fi anulat din start călătoria pe meleagurile
poporului de la care aveam atâtea de învăţat…
Vocea aventurierului din mine era însă prea puternică! În ziua următoare am înfăptuit ritualul pentru ultima călătorie în timp îngăduită. Ştiam că vreau să ajung în timpul perioadei ciumei din Timişoara. Am lăsat această intenţie să-şi facă efectul, adormind în tăcere.
A doua zi…
Bătăi în uşă puternice s-au auzit!
– Ieşiţi cu toţii afară! Se auzi o voce autoritară de bărbat. Dacă mai staţi mult aici veţi muri negreşit!
Eram într-o cameră mică, scundă în care dormeau mai multe persoane. Vreo 8 persoane printre care şi eu. Nările îmi erau prinse ca într-o menghină de un miros greu de suportat…un amestec de umezeală, mucegai şi putrefacţie.

În acea cămăruţă dormiseră, pe duşumeaua roasă de carii. 2 bărbaţi şi 2 femei de vârstă medii. Alături, mai erau 4 copii: doi băieţi,eu şi încă un băiat mai înalt alături de două fetiţe ce nu păreau să aibă mai mult de 5-6 ani fiecare. Toţi eram îmbrăcaţi în zdrenţe.
Bătăile în uşă se auziră din nou!

– Ieşiţi afară! Spuse din nou bărbatul.Vecinii noştri mor pe
capete. Norul întunecat al molimei s-a abătut asupra Timişoarei.
Fetiţa de lângă mine scoase un ţipăt strident care mă făcu să tresar. Un şobolan ieşise să facă piaţa pesemne, în preajma noastră.
Uşa se deschise iar bărbatul intră cu o expresie de groază pe chip.
– Haideţi! Nu mai e chip să stăm. În mahalaua noastră mai bine de trei sferturi din oameni au murit de molima necruţătoare.
Femeile au început să plângă sub privirile pierdute ale bărbaţilor.
Am simţit deodată o înţepătură pe picior.
– E un purice aducător de boală! Strigă femeia mai în vârstă sărind cu un evantai să omoare puricele pe piciorul meu. Ghinion! Gângania fusese mai rapidă.

Am ieşit cu toţii afară unde ne aştepta o căruţă cu un cal slab şi amărât. Imaginea împrejurimilor era sumbră! Case sărăcioase la marginea zidurilor cetăţii aflate în reconstrucţie erau pustii. Oamenii mureau pe străzi şi erau lăsaţi acolo, în descompunere. Alţii se tărâu tuşind crunt sau cu bube umflate pe ei. Mirosul era îngrozitor
O teamă până la lacrimi mă cuprinse! Puricele aducător de boală mă muşcase şi era foarte posibil să ajung ca cei pe care îi
vedeam pe stradă.

Bărbatul care ne scosese afară din casă mă luă în braţe.
– Nu plânge micuţule! Ai puţină încredere! O să ieşim cu bine de aici. Mergem într-un sat mai izolat unde molima nu a ajuns încă!
– Cum o să ieşim de aici ? am îngăimat eu printre lacrimi.
Bărbatul îşi păstra un calm de neclintit. Privi în gol.
În ultimii ani, am prins toate nenorocile posibile. Am fost înrolat în armata austriacă şi am luptat cu turcii. Am văzut trupuri sfârtecate, cadavre lăsate pe câmp , femei care îşi văd copiii cum mor de foame. Chiar băieţii mei au murit în război, adăugă cu tristeţe.
Foamete, războiul şi acum ciuma ne-au lovit.
Ceilalţi oameni se urcaseră în căruţă şi ne aşteptau.
– Nu-ţi face griji băiatule, mergi cu ceilalţi. Sfânta Rozalia va veghea asupra ta cu rugăciunile ei.
– Dar tu nu vii? Îl întreb eu cu ochii mari.

– Nu! Mai am socoteli de încheiat. Arătă cu degetul spre un rând de case de unde venea un miros de moarte. Hai du-te!
Fără să mai am timp să reacţionez am urcat în căruţă. Pe drum, imaginile morţii îmi reveneau cu insistenţă în minte în timp ce febra şi durerile musculare mă asaltau…Nu îndrăzneam să le mărturisesc celorlalţi că era foarte posibil să am ciumă.

– Ziggy! Ziggy! Trezeşte-te!
M-am trezit cu un strigăt puternic!
– Hei aventurierule, potoleşte-te! Eşti încă în Timişoara!
Era un prieten timişorean care venise la han să mă invite la o plimbare cu bicicleta.
– A fost un vis…murmur eu. Unul atât de real! Am visat că am ajuns la Coloana Ciumei din Piaţa Unirii şi m-am întors în timp. Voiam să văd cum este să treci prin cele trei calamităţi de pe
monument.

– Şi te-ai lecuit de astfel de dorinţe? mă întreabă el cu un strop de ironie în glas.
– Visul a fost incredibil de real…poate ca să mă facă să apreciez mai mult cât de mult contează că sunt sănătos. Nu degeaba au ridicat Statuia Sfintei Treimi!

La fereastra deschisă ajungea sunetul clopotelor. Domul din Piaţa Unirii îmi cerea să revin.
– Şi călătoria pe meleagurile acestui popor e o binecuvântare Ziggy! Să te bucuri la maximum de ea! Acum hai să lăsăm trăncăneala pui de dac şi să mergem cu bicicleta prin oraş!

Echipa Zig Zag prin România