Cei care ascultau Depeche Mode (formație britanică de muzică synthpop/electronic) își ridicau un pic tivul pantalonilor și-i făceau semi-bufanți, că atunci așa se purtau. Influența anilor ʼ80 își spunea cuvântul; se vedea ciorapul alb la pantoful negru, aveau creasta aia de cocoș, iar la sacou își umflau umerii și-și puneau pe umeri falși epoleți ca gagicile. Apoi erau frezele, machiajul… asta fiind extra-școlar. Erau unii care aveau tupeu, mai ales dintre fete, și noi ne uitam la ele și ziceam: oau!
Își tapau părul cu apă cu zahăr ca Robert Smith de la The Cure (trupă de rock din UK), se spoiau pe la ochi etc. Cei care ascultau Cure erau unii, punkiștii erau alții, depeche-ișii erau altă tabără… Nu prea aveai de ales. Aici fiind cu o mare deschidere către vest, foarte mulți fiind plecați în afară sau având rude acolo, la un moment dat nici nu mai cereau Haribo (bomboane gumate, jeleuri) sau o ciocolată, inclusiv ultimele reviste, cum era Bravo (unde ultima pagină era dedicată rock-ului).”
Cam în acest mediu a trăit Romulus; într-o lume în care fiecare avea ”haita” lui, iar lucrurile erau simple. Făceai parte dintr-o anumită tabără și respectai regulile. O lume care exploda de tinerețe cu toate imboldurile, ideile, mișcările și inițiativele ei. O lume în care asculta muzică pe un casetofon Sanyo și înregistra melodiile preferate pe casete sau, abia mai târziu, se bucura de un pickup Unitra. O lume care l-a inspirat și l-a determinat să-și trăiască din plin această perioadă a vieții sale de care-și amintește si-acum cu drag.
Pe de altă parte, ne explică cum stătea treaba cu muzica. La vremea sa a fost hipiot, asta prin adolescență. Ulterior însă a ”devenit” punker rockʼn roll. Ascultă de la Dead Kennedys până la Agnostic Front sau jazz, Texas piano blues din 1929… Însă, spune el, ”aveam niște criterii stricte de delimitare a muzicii. Dacă deviai un pic din subcultura muzicală, ‹ăsta e altfel, e ciudat. Nu ne mai trebuie!›” Apoi vine povestea cu sârbii, care ”e o altă discuție. Îți trebuia doar o galenă ( sulfură de plumb naturală sau arti¬ficială, cristalizată, întrebuințată mai ales ca redresor la aparatele de radio fără lămpi) de telefon vechi, tăiai 2 fire, le prindeai la calorifer și-atunci ascultai sârbii.”
Misterioasele unde radiofonice din Europa, ca Europa liberă, radio Monaco sau chiar Vocea Americii, ce reușeau să fie captate de tinerii nonconformiști ai vechiului regim, erau cele care i-au ajutat foarte mult, mai ales în ceea ce privește cultura muzicală. În acest fel a reușit să-și obțină un soi de educație pe această latură a culturii și de aceea spune că: ”Toată muzica albă derivă din muzica neagră. Placa e făcută să o asculți, să faci dragoste cu ea, intelectual vorbind; trebuie să o respecți. Ai pickup, ai pus acul pe ea și te bucuri de melodie.”
Întâlnirea rockerilor și depeșilor în Piața Unirii
A doua zi după concert, dis de dimineață, am băut un ceai de mentă proaspătă. Era fierbinte și răcoritor. Îmi serveam ceaiul în grădina lui Costel, prietenul de la hostel.
Bronco, câinele lung ca un tir, stătea tolănit la soare sub cireșul chelit de fructe. Costel se uita la mine lung și cred că se-întreba cum am dormit.
– Ți-a fost frig? într-un final mă întreabă nedumerit.
Mă uit mirat spre el. Întrebarea nu era ciudată dar oare ce sentimente paterne s-or fi trezit în Costel după ce am dormit sub cerul înstelat?
– Ba. Am dormit ca un prunc! îi răspund în timp ce porii feței mi se deschideau de la aburii ceaiului de mentă.
– Ca un prunc zici că ai dormit, ah?
– M-am întins pe canapea. M-am învelit cu păturile alea două și nu-mi aduc aminte când am ațipit.
Mă asculta și făcea o față ca și cum ar trece cu vederea. Tot nedumerit era.
Văzându-l că își face griji ca o muiere, mă uit la el și-i zic:
– Mă duc în Piața Unirii. Cică se întâlnesc rockerii cu depeșii ( fanii Depeche Mode ). Am să mă întorc pe înserate.
Fac o pauză să văd dacă i-a mai trecut. Tot degeaba.
– La noapte se anunță că vor fi stropi de ploaie răzleți. Dar cred că acoperișul foișorului o să mă protejeze. Nu-mi fac griji. Bine că se mai răcorește căci prea cald a fost zilele astea.
Costel se uita cruciș la mine. Îi zâmbesc ștrengar, îmi i-au căciula și plec în oraș.
Drumul spre centrul vechi al Timișoarei de la Hostel Costel are o porțiune care trece pe malul Begheului. Astfel, mi-am reamintit experiența de aseară când am plutit pe oceanul de brațe întinse spre cerul înstelat și de prietenul nostru chitarist care și-a găsit pana de chitară pe care a botezat-o Etern.
În timp ce mă apropiam chiar de locația concertului de aseară, aud pași în urmă-mi. Îmi întorc privirea și printre căpițe de fân îl zăresc pe … Costel.
– Ce faci Costele? vibram de curiozitate.
– Mă duc spre centru, în Piața Unirii! îmi zice ștrengarul.
Îmi dăduse de înțeles că n-ar vrea să meargă la întâlnirea rockerilor cu depeșii și că mai bine ar sta la hostel.
– Spre centru zici că te duci, ah?
– Păi da. Am auzit că e multă lume adunată în piață.
– Te referi la Piața Unirii, ah? îl întreb ironic.
– Păi da. Mă gândeam să am grijă de tine. Nu prea cunoști orașul și ești musafirul hostelului. N-aș vrea să intri la balamuc.
– Ești mai rău ca o muiere Costele! Dacă ar fi să fie toți la fel de grijulii atunci ar pensiona toate mamele din lume mai repede decât este cazul.
– Băi Ziggy, mamele noastre n-or să se liniștească niciodată. Vor avea grijă de noi mereu. Cred că poporul pe meleagurile căruia poposești are o mină de aur pe care o putem exploata oricând … mamele noastre.
– Și cu tații noștri cum rămâne?
– Tații noștri sunt precum corăbiile iar mamele noastre sunt precum oceanele pe care corăbiile navighează.
Și povestind, ajungem spre centrul orașului cu pași mărunți și gânduri adâncite în apa Begheului.
Urcam pe una dintre rădăcinile mișcării subterane. Ne simțeam mici în fața acestor rădăcini care se legau de centrul Timișoarei. Am trecut pe malul celălalt. Catedrala a rămas în spate. Mi-a părut că lupoaica care hrănea pe Romulus și Remus se încrunta la toți trecătorii în timp ce primul prunc, Romulus părea cel mai pofticios.
În Piața Libertății, la umbra copacilor, se adunau depeșii. Unii nici nu au mai trecut pe acasă și au venit îmbrăcați în uniforma școlară. Aveau cravată subțire din piele, bureți la umerii sacoului, pantalonii era scurtați cu o palmă deasupra gleznei ca să se poată vedea șosetele albe în contrast cu pantofii negri.
În Piața Unirii, care era înconjurată de clădirile istorice și barurile de la demisol, se adunau rockerii. Îmbrăcămintea lor era de culoarea închisă indiferent dacă purtau haine din blugi sau piele.
Treceam prin mulțime. Credeam că vom trece neobservați.
– Costele, numai eu am impresia că oamenii se uită la noi încruntați?
– Ți-am zis că o să am grijă de tine. Și eu am aceeași senzație.
Ne-am tot mutat dintr-o piață în alta. Se schimbau fețele, se schimba îmbrăcămintea, se schimbau gesturile dar privirile încruntate orientate spre mine și Costel erau comune.
– Costele, se cam înnorează atmosfera! îi zâmbesc ironic și-n același timp făceam haz de necaz.
– Se adună nori încărcați din toate părțile! completează în același ton ironic Costel.
Așadar ca să evităm orice descărcare atmosferică, ne-am retras la demisolul unei clădiri care supraveghea Piața Unii, într-o berărie.
– Două ceaiuri, te rog! comand de la bar.
Barmanul izbucnește într-un râs scurt, pofticios și îmi răspunde serios.
– Aici se bea doar bere, tinere!
– N-am băut niciodată bere!
Din nou izbucnește în același râs scurt și pofticios.
– Numai un om sincer poate da un astfel de răspuns! Cu ce bere vreți să vă servesc? întreabă ferm pe poziții și devine serios.
Comand două beri Timișoreana și ne așezăm la o masă. După scurt timp, se alătură și barmanul la o discuție.
– Voi ce sunteți? ne întreabă din senin.
– Eu sunt Ziggy și el este Costel! Vin de pe meleagurile celor șapte coline iar Costel servește turiștii care vin la hostelul de care se îngrijește.
– Băi Ziggy, mă refeream la ce sunteți: rockeri sau depeși.
– Nici unul, nici altul.
– Mă gândeam eu. Mă uitam la mustețile astea răsucite, tarabostes, respectiv monoclu și nu prea îmi dădeam seama ce sunteți.
– Părem dubioși?
– Da. Păreți dubioși. Mișcarea subterană adoră dubioșii care sunt sinceri. Cu toate că la început s-ar putea să primiți priviri încruntate.
Mă uit la Costel și-i zâmbesc.
– Și cât durează această etapă inițiatică? devine Costel serios dintr-odată.
– Ca să aflați, ieșiți în Piața Unirii cât mai des. Și dacă de fiecare dată ne reîntâlnim aici înseamnă că aveți o șansă. Dacă nu ne vedem înseamnă că vi s-au înmuiat mustățile, și izbucnește în același râs.
– Hai să ciocnim ! ridică Costel halba de bere.
După o bere, eram amețit. Picioarele mi s-au înmuiat iar buzele erau amorțite. Mă uitam la Costel iar monoclul său făcea ochiul să pară mai treaz deși era aproape închis din cauza somnului.
Îl salutăm pe barman și ieșim în Piața Unirii.
Piața era goală și se înnoptase. Cred că toți s-au retras la demisol sau chiar au plecat la casele lor. Ceva îmi spunea că erau în apropiere.
Așadar, picioarele noastre înmuiate s-au plimbat ca vântul pe rădăcină în jos spre Bega. Am ajuns repede la hostel. În timp ce deschideam poarta, Costel se uită la mine și întreabă.
– Băi Ziggy, sforăi?
– Nu știu Costele.
– Am să aflu în seara aceasta.
- Îmbunătățește-ți strategiile de business la TopHotel Conference 2024! - aprilie 17, 2024
- Înscrierile în competiția TopHotel Awards 2024 sunt deschise! - martie 5, 2024
- Industria ospitalității se reunește la TopHotel Conference & Awards 2023! - mai 19, 2023
Leave A Comment