Dreptatea se face în stil grandios: Palatul Dicasterial din Timişoara

Istoria şi înfăptuirea dreptăţii lasă amprente de neuitat în Timişoara! Cartierul Cetate, împânzit de o pătură densă monumente istorice, îţi povesteşte despre perioada de după 1716, în care Imperiul Habsburgic stăpânea oraşul.

Pe atunci, arhitecţii lucrau de zor! Se trasau planuri
detaliate iar sub comanda inginerilor constructori clădirile coborau visul unui oraş nou de pe hârtie în realitate. Unele dintre ele au apărut cu îndrăzneală din mijlocul obişnuitului. Au vrut să-şi vadă suratele de la înălţime sau să rivalizeze cu alte clădiri celebre de pe meleaguri străine. Palatul Dicasterial este un bun exemplu!
În 1727, când procesul de reconstruire era la început, pe locul unde avea să fie construit funcţiona Casa Camerală Veche. Era locuinţa consilierului administrativ Rebentisch. Mai târziu, utilitatea ei s-a schimbat: reşedinţă episcopală şi chiar Depozitul de Făină al cetăţii.

Timpul s-a scurs iute în oraşul de pe Bega până la izbucnirea revoluţiei , în 1848. Imperiul Habsburgic a fost zguduit serios dar a înfrânt Ungaria cu ajutorul armatelor ruseşti şi ale popoarelor care-şi cereau drepturile ( sârbi, croaţi, români, slovaci sau cehi).

Rezultatul ?

Banatul s-a desprins de Ungaria! O nouă formaţiune administrativă austriacă a luat naştere: Voievodina Sârbească şi Banatul Timişean. Un guvernator militar avea să o conducă în numele marelui voievod: împăratul Franz Joseph I. Existau două provocări însă! Noua provincie nu avea un sediu pentru parlament şi nici pentru guvernator.
Un sediu pe măsura importanţei a început să fie construit în 1855. Era un palat grandios inspirat de palatele renascentiste ale Florenţei: Strozzi, Medici Riccardi sau Pitti.

Clădirea de 23 500 metri pătraţi ocupă astăzi patru străzi, fiind mult timp considerată cea mai mare din Timişoara.
453 de încăperi! Aveai acces la ele prin 6 porţi şi 3 curţi interioare: 273 de camere, 34 de bucatarii, 20 de camari, 34 de camere pentru servitori, 65 de pivnite si 27 de depozite.
Palatul Dicasterial, cu trei etaje, simbol al puterii imperiale, biruitoarea revoluţiei,a fost terminat în 1860. Fuseseră 5 ani de muncă intensă în care materialele de construcţie erau aduse pe Bega.
Ghinion! Atunci Banatul a trecut din nou în stăpânirea Ungariei iar formaţiunea numită Voievodina sârbească şi Banatul TImişan fusese desfiinţată!

Scopul iniţial căzuse dar asta nu a împiedicat un mare număr de instituţii de stat să-şi desfăşoare activitatea în incinta sa: Tribunalul Regal, Procuratura Visteriei, Serviciul de Impozite, Sediul Poştei şi al Telegrafului şi multe altele.

Până la urmă, numele Dicasterial( de la grecescul Dikasterion=Curtea cu juri te trimite la utilitatea care îi este atribuită în prezent: justitia! În principal, este sediu pentru Judecatorie, Tribunalul si Curtea de Apel Timisoara. Totuşi aici functionează şi alte instituţii de stat, tot din domeniul justiţiei: Parchetele de pe lângă aceleaşi instanţe, Serviciul Teritorial al Parchetului Naţional Anticorupţie, Institutul Naţional de Expertize Criminalistice, Baroul Avocaţilor, Centrul Regional de Pregatire al Institutului Naţional al Magistraturii şi Centrul de Pregătire pentru Grefieri.

Palatul Dicasterial îşi păstrează, cel puţin la nivel exterior farmecul de acum 150 de ani. Faţadele au rămas neschimbate dar
interiorul a fost supus în repetate rânduri reparaţiilor. Vechiul susţine noul în cladirea care are mai multe ferestre decât anul (peste 400).

ZiggY

Vântul schimbării bate la Palatul Dicasterial

Câtă vreme am stat în Timişoara, inima mă aducea aproape în fiecare zi în Cartierul Cetate. Sigur, nu mi-au scăpat celelalte zone ale oraşului de pe Bega, Fabric sau Iosefin. Însă dacă vorbim drumul de istoric timişorean, el trece mereu prin Cetate, locul care de sute de ani este centrul cultural, administrativ şi politic al oraşului. Piaţa Unirii, Piaţa Libertăţii sau Piaţa Victoriei sunt primele locuri unde am scormonit trecutul în căutarea clădirilor reprezentative.

Dacă tot vorbim de clădiri reprezentative n-aş putea uita Palatul Dicasterial! Prima vizită a simbolului puterii judiciare timişorene am făcut-o… din întâmplare! Ţinta mea pentru acea plimbare era o discuţie cu cineva de la Asociaţia Memorialul Revoluţiei. Era un subiect ce nu trebuia ratat căci evenimentele din 1989 au făcut din Timişoara primul oraş liber de pe meleagurile poporului de la care învăţ! Socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din cartierul Cetate! Discuţia s-a amânat iar rămăsesem cu o fereastră larg deschisă în program.
– Ziggy doar n-o să umbli vandra prin oraş? Ai de studiat, trebuie să te întâlneşti cu istorici care să-ţi spună mai multe despre oraş… Vocea prudenţei mele îşi turuia discursul veşnic bazat pe siguranţă şi optimizare.
– La naiba cu organizarea prietene! Chiar nu laşi puţin loc
pentru neprăvăzut? Ieşi la plimbare şi ai să înveţi destule! Aventurierul din mine mereu mă împingea să ies mereu din zona de confort.

L-am lăsat să câştige confruntarea!
Era 9 dimineaţa, o oră în care Soarele se străduia să iasă de sub pătura pufoasă de nori argintii. Un vânticel cald pornise să se joace de-a v-aţi ascunselea cu mine. Era rândul meu să-l găsesc pe şubăţul care sărea dintr-un loc în altul. Îi vedeam urmele prezenţei sale în frunzele tremurânde ale copacilor din Parcul Botanic. L-am prins apoi zbenguindu-se printre florile multicolore care ieşiră la paradă, în stânga şi-n dreapta aleilor.
Am lăsat parcul îmbălsămat într-un miros proaspăt de iarbă crudă, proaspăt tunsă, alegând străduţele cuprinse în arealul Spitalul Militar de Urgenţă Dr. Victor Popescu-Piaţa Unirii şi Piaţa Libertăţii. Pietonalul Mărăşeşti începea să zumzăie! Unii îşi făceau plimbarea de dimineaţă în timp alţii dejunau la terasele găzduite de clădirile vechi ale oraşului. De la casa Eugeniu de Savoya am cotit la stânga pe strada numită la fel, în memoria prinţului austriac care în 1716 cucerea Timişoara din mâinile otomanilor. Am lăsat în urmă palate importante ale oraşului: Baroc, Dejan sau Palatul Episcopal Romano-Catolic.

M-am oprit brusc când în capatul străzii am văzut o clădire superbă. Impunătoare era puţin spus. Imediat mi s-a Declanşat aceleaşi sentimente pe care le-am avut când am văzut stejarii regali din faţa comenduirii Garnizoanei sau chiar stejarul lui Cuza din judeţul Botoşani…verticalitate, demnitate şi respect.
– Palatul Dicasterial… aducându-mi aminte că istoricii Aradului mi-au povestit de el. Am înconjurat imensul edificiu care semăna atât de bine cu palatele de vază ale Florenţei. Fusese nevoie de patru străzi pentru a-l cuprinde. Ţinând cartea cu copertă roşie în mână am început să le străbat: Strada General Traian Doda care avea forma unui bumerang. Urma Palanca, strada care se intersecta cu o alta cu nume sonor: Martin Luther. Când am cotit stânga să mă întorc pe Eugeniu de Savoya, eram atât de absorbit de povestea palatului încât strada nu mai exista pentru mine. Păcat! Două secunde mai târziu am auzit sunetul cărţii care îmbrăţişa strada şi un “Hei amice! Uită-te la drum, nu la păsări!”.
Mă lovisem de un tânăr înalt, solid şi cu părul blond, plin de cârlionţi.
– Îmi pare rău! Răspund eu încurcat. Eram cufundat în lectură…
Pe chipul lui uşor oval se citea o urmă de iritare dar şi un licăr de curiozitate.
-Despre ce ?
– Despre asta, răspund eu direct, arătând cu degetul spre Palatul Dicasterial.
Deodată se lumină la faţă.
– De ce nu spui aşa ?
– Cum adică?
– Eu sunt Eugen! Student de profesie. Îmi place istoria, în special cea a Timişoarei!
Se pare că aventurierul din mine îmi surâdea când îi ascultam sfatul.
– Eu sunt Ziggy, călător de profesie. Eşti rudă cu Eugeniu de Savoya? îl întreb serios.
Eugen pufni în râs.
– Aş vrea eu! Nu am statura lui iar pregătirea mea militară lasă de dorit. Dar m-aş lua cu el la întrecere când e vorba de istorie.
Următoarele minute fură rezervate poveştii mele despre cum am ajuns în faţa Palatului Dicasterial.
– Să scrii despre istoria Timişoarei ? Nu ţi-ar ajunge o viaţă. Dar cred că ai o şansă acolo, mică într-o lună.
Râdem amândoi.
– M-ai nimerit Ziggy! Sunt student la istorie şi îmi place
perioada de după 1716.
– Bingo!
– Istoria mă ajută să înţeleg locul în care m-am născut, spuse Eugen, deschizând braţele larg în aer.
– Eşti timişorean ?
– 100%, adăugă el cu mândrie. Istoria şi tot ce derivă din ea mă ajută să înţeleg cum gândesc oamenii, de ce fac ceea ce fac şi mai ales în ce direcţie se îndreaptă.
– Ce ai înţeles despre Palatul Dicasterial ?
Chiar atunci remarcasem cum dintr-o latură a clădirii ieşeau mai mulţi avocaţi îmbrăcaţi în robele lor.
– Un exemplu perfect de gândire la scară mare, rafinament arhitectural, eficienţă şi mai important, de adaptare la schimbare.
– Gândirea la scară mare şi rafinamentul le-am înţeles, răspund privind admirativ imensul edificiu. La primul etaj, colonetele flancau discret fiecare fereastră. Palatul avea un aer elegant şi degajat în mulţimea de clădiri mult mai mici ca dimensiuni.
Dar cum rămâne cu eficienţa şi adaptarea la schimbare?
– Clădirea asta a fost proiectată într-un timp scurt pentru mărimea ei. 5 ani! Partea interesantă e că scopul ei de reşedinţă şi sediu al parlamentului nu mai era valabil.
– Pentru că s-a desfiinţat Voievodina Sârbească şi Banatul Timişean, spun eu prompt.
– Văd că ţi-ai făcut bine temele, înainte să accidentezi oamenii în trafic.
Zâmbesc.
– Nu asta contează! spuse Eugen cu înflăcărare. Istoria Timişoarei şi cea universală sunt pline de exemple în care socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg.
– De acord!
Prin minte îmi trecea situaţia de dimineaţă.
– Administraţia a fost pe fază! Multe alte instituţii şi-au găsit locul aici. Dacă te uiţi cu atenţie în istorie, continuă studentul, ai să vezi că e predictibilă.
– Cum? Ghicit în cărţi? îl înţep eu.
– Nu chiar, uită-te la acţiunile conducerii şi ai să-ţi dai seama. Vântul schimbării a fost pentru ei o oportunitate!
Austriecii nu erau oamenii care să lase un lucru de izbelişte după ce l-au construit, chiar dacă apar evenimente neprevăzute! -Am înţeles, să trăiţi! îl salut milităreşte.
– Eşti simpatic puştiule! Uite, mai e o oră până la prânz. Nu am nimic stabilit. Ce-ai zice dacă ora asta se umple cu istoria Timişoarei ?
– Sentinţa e definitivă şi irevocabilă!
Un râset sănătos îl cuprinse pe tânărul student.
– Hai să mergem la o ceainărie faină Ziggy!
– De acord!

Şi uite aşa, de la o plimbare neplanificată, am ajuns să înţeleg mai multe despre istoria fascinantă a oraşului de pe Bega, din care o pătrăţică este ocupată de Palatul Dicasterial. Se pare că imprevizibilul nu e niciodată întâmplător!

Echipa Zig Zag prin România