Piaţa care uneşte un popor

Ultimele zile petrecute în Timişoara au însemnat lungi plimbări prin Cartierul Cetate. Am lăsat bicicleta sau răcoarea hanului pentru mersul pe jos în fiebinţeala verii. Preţul plătit a meritat! Pieţele mari, casele vechi, pietonalele au fost darul Timişoarei pentru un călător neastâmpărat cu straiţa plină de cărţi de istorie şi mintea ticsită de întrebări.
Nu a fost zi în care să nu trec, măcar o dată, prin Piaţa Unirii, rezervaţia de monumente istorice din anii de glorie ai Imperiului

Austriac. De fiecare dată, atenţia mi se înfingea,pofticioasă, în imaginea Domului Romano-Catolic. Alteori, inspecta fiecare clădire din piaţă la fel cum un general îşi trece în revistă trupele.
Când căldura punea în mişcare borboanele de apă pe fruntea mea mă retrăgeam în Parcul Rozelor.
Tolănit pe iarba moale mă lăsam diezmierdat de umbra răcoroasă a copacilor sau mergeam departe, purtat de gânduri în vremurile istorice despre care citeam.
Într-o zi, aveam sentimental că aş vrea să fiu alături de mulţi oameni. Momentele de singurătate mă relaxau dar atunci nici chiar şederea în parc nu avea efect.

Mă surprind într-un dialog mental serios:-Ce să fac azi ? Ar fi o idee bună să merg la un eveniment…să simt energia unei mulţimi, să încerc ceva nou.
Respir adânc, lăsând aceste gânduri să se piardă în neant.
Am scos din straiţă cartea roşie primită de la Ioana.
Am deschis-o la întâmplare.
– Ia te uită, Piaţa Unirii! exclam eu. Sorb cu nesaţ informaţiile despre istoria Pieţei. Citesc despre ziua de 3 august când vechiul nume fost înlocuit cu Piaţa Unirii.
Mă opresc brusc.
– Ziggy, stai puţin! Ai nişte materiale care stau degeaba în straiţă!
Scot numaidecât ochiul magic.
– Se pare că mă voi întoarce din nou în trecut. Yuhuu! Strig eu.
Un copil care se plimba cu bicicleta se uita ciudat la mine. Îi zâmbesc ştrengăreşte şi îmi văd de drum.
Aveam o singură dilemă. Talismanul nu mă lăsa să aleg exact circumstanţele. Puteam să-mi stabilesc intenţia şi să mă las în baza lui pentru detalii.
– Până la urmă,asta e farmecul vieţii, îmi zic. Incertitudinea! Poţi să-ţi defineşti dorinţa şi apoi să te laşi ghidat de necunoscut.
Am urmat procedura obişnuită aşteptând să prind un răsărit şi un apus.
M-am trezit într-o cămăruţă a unui han. Nu mă trezisem singur ci zgomotul de pe stradă care pătrundea nestingherit prin fereastra larg deschisă. Se auzeau trăsuri, tropăituri şi urale.
– Parcă e o armată întreagă care zguduie oraşul, remarc eu pe jumătate adormit. Era cât p-aci să lovesc cu mâna o lampă al cărei fitil pâlpâia încă, anemic.
Sar dintr-o dată pe duşumeaua de lemn care îmi spuse “bună dimineaţa” cu un scârţâit prelung.
La fereastră vedeam o Timişoara trecută, la prima impresie din perioada interbelică.
Într-adevăr, era o armată, dar nu zguduia oraşul ci îl traversa. Infanterişti defilând cu armele la umăr, cavaleria îmbrăcată de
uniforme de gală, caii care păşeau ţanţos iar în urma lor, o sumedenie de curioşi de toate vârstele. Priveam fascinat strălucirea baionetelor în lumina Soarelui şi desfăşurarea impresionantă a forţelor.
La fiecare clădire un tricolor-albastru-galben-roşu flutura.
Mă îmbrac cu ce găsesc prin cameră, îmi pun fesul de dac pe cap şi mă arunc afară în mulţimea în delir. 0amenii parcă se cunoşteau de o viaţă. Se cântau cântece patriotice şi se glumea copios. Unii îi lăudau pe Regele Ferdinand Şi Regina Maria.
– În sfâşit, Banatul se uneşte cu România Mare, strigă bucuroasă o bătrână, îmbrăcată în straie populare. Toată viaţa am aşteptat
momentul acesta!
– Trăiască Regalitatea! Spuse un tânăr cu înflăcărare.
– Unde mergem? Întreb eu un tănâr cu alură de pictor.
– Cum unde? În Piaţa Domului puştiule!
– De azi înainte se va numi Piaţa Unirii aud pe un altul îmbrăcat în uniformă militară.
– Piaţa Unirii… Uraaa!Am reuşit! Strig eu.
Timişoara era de nerecunoscut! Peste 100 000 de bănăţeni veniseră cu ce putuseră: pe jos, cu trenul sau îb care trase de boi.
În ritmul acesta, s-a înaintat spre Piaţa Domului unde mai multe detaşamente de soldaţi erau deja aliniaţi. Mulţimea era dispusă pe extremitatea fiecărei laturi a Pieţei.
Îmi fac loc în rândul din faţă, sorbind din priviri tot ce se petrecerea! Parada militară declanşa urarelele mulţimii iar discursul colonelului Virgil Economu a creat o linişte perfectă din care au
izbucnit din nou urale şi aplauze.

Nu aveam cum să rămân indiferent la cantitea enormă de
bucurie care plutea în aer. M-am alăturat mulţimii, simţindu-mi pielea de găină şi inima bătând cu putere în piept.
Toate clădirile străluceau, fiecare cu tricolorul său.
– Piaţa Domului e locul perfect pentru a sărbători Unirea, îi spun unui bătrân îmbrăţişându-l. Din ochii lui se revărsau lacrimi şi valuri de recunoştinţă.
– Unde-s mulţi puterea creşte moşule şi povestea nu s-opreşte!
Se făcu linişte. Prefectul oraşului Aurel Cosma luă cuvântul: “Veacuri de-a randul am avut bucurii puţine, supărări multe, dupa cum arata istoria. Acum, fratii nostri, ati venit in leagănul românilor, vărsand sânge pentru noi, care am gemut sub stăpânire străină.”
Am rămas în acea energie până după amiaza când s-au terminat parade şi discursurile oficialităţilor.
Asfinţitul se apropia şi ştiam că trebuie să mă întorc…
Să trăiesc momentul Unirii a fost incredibil!
– Ăsta da eveniment, scriu eu în jurnalul de călătorie când m-am trezit în camera hanului.
Piaţa Unirii, a fost gazda unui moment care va rămâne la loc de cinste, în istoria poporului de la care învăţ!
Dar stai! Mai sunt multe lucruri de povestit despre rezervaţia de arhitectură din cartierul Cetate al Timişoarei!