Proiectul câştigător! Ce a mai rămas din el ?

După bucuria trăită în Piaţa Unirii, în calitate de călător în timp, clandestin, am revenit în acest spaţiu special al Timişoarei! De astă dată, am preferat s-o fac în prezent, cu picioarele pe pământ.

Clădirile care o compun au o istorie atât de bogată încât o carte ar fi puţin pentru toate. Dar hei! Am avut un atu! În demersul meu de a cerceta clădirile din Piaţa Unirii, mi-a fost de ajutor… ceaiul. Da, l-am făcut din plantele din borcanul cu capac verde dăruit de Ioana. Micul dejun începea prima dată cu o cană mare de ceai! Timp de câteva zile, nivelul meu de energie a crescut de la această hidratare matinală. Reacţii în lanţ au început! Idei noi îmi veneau, mă simţeam mai curios şi dornic de a explora domenii noi. Arta a dobândit un nou sens pentru mine iar Piaţa Unirii a devenit obiectul meu de studiu. Prima clădire pe lista mea ?Palatul Baroc-Sediul Muzeului de Artă!

Totuşi nu l-am abordat ca pe un obiect pe care îl analizezi la microscop. Cel puţin, nu din prima.
Îmi amintesc că de multe ori am trecut pe lângă clădirea cu 2 etaje, trecând repede cu vederea faţada principală, cu 52 de ferestre .
Câteva zile mai târziu îmi devenise ca un prieten care mă aştepta la colţ de stradă cu aceeaşi bunăvoinţă de mi se prezenta.
Am acceptat apoi, timid, să mă opresc puţin din graba mea pentru a fi atent la ce voia să-mi ofere: o arhitectură barocă şi sentimentul că arta şi rigoarea se pot împăca până la urmă…

S-au mai scurs încă două zile când m-am trezit fredonând vesel un cântec în Piaţa Operei, printre porumbeii care nu păreau prea impresionaţi de trilurile mele. Fesul de dac, ochelarii şi straiţa erau la locul lor!
Pe partea cealaltă a drumului zăresc o tânără care îşi vedea de drum. Medie de statură, îmbrăcată într-o rochie roz de vară îmi transmitea o stare neobişnuită de calm. Am pierdut-o din vedere la fel de spontan precum apăruse.
Drumul spre hanul unde cinam m-a purtat pe străzile

Sfântul Ioan şi Gheorghe Lazăr. Când am ajuns în Piaţa Unirii, aceeaşi tânără domnişoară apare din nou. Aceeaşi senzaţie de calm! Parcă o cunoşteam de ani buni chiar dacă era o străină.
Sub impactul coincidenţei, mă trezesc că mă apropii şi o salut.
– Bună! Cred că te-am văzut de la distanţă mai devreme! Eram curios să te cunosc.
Se arătă surpinsă şi amuzată de barba cea stufoasă pe care o purtam cu mândrie.
– Ah da? Se mai întâmplă, răspunse ea pe un ton ştrengăresc.
– Ce faci ?
– Bine! Merg la Muzeul de Artă!
Coincidenţele deveneau din ce în ce mai evidente.
– Ce se întâmplă la Muzeul de artă ? o întreb eu contrariat când aproape ajunseserăm la uşă.
– Merg la expoziţia organizată în memoria lui Salvador Dali.
– Salvador Dali ?
Degetul ei arătător se fixă pe clădire, acolo unde trona un afiş mare care anunţa expoziţia.
Se pare că afişul fusese inexistent pentru mine în zilele trecute.
– Trebuie să plec, spun chiar în momentul în care am ajuns la intrare. Eu sunt Ziggy!
– Eu sunt Alexandra! Îmi pare bine, încheie ea neuitând să-mi zâmbească. Inocenţa acelei expresii mă zăpăci.
Drumurile noastre se despărţeau din nou.
Aveam să aflu că Dali fusese unul dintre marii artişti suprarealişti ai lumii. Pictura l-a inspirat să fie extrem de creativ! Omul care a “azvârlit “ ceasuri pe pânză numindu-le “Persistenţa Memoriei” a realizat peste 1500 de lucrări şi numeroase alte ilustraţii, opere
literare, sculpturi şi multe altele.
Muzeul de Artă se infiltrase din nou printre gândurile mele! Îmi amintesc de ziua în care am fost invitat să particip la aniversarea unui mare caricaturist timişorean.
– Unde trebuie să ajung domnule?
– Ziggy, să fii la ora 14 la muzeul de artă!
Lanţul coincidenţelor continua!
Ei bine, de asta dată, am ajuns să descopăr muzeul în toată splendoarea lui. Ceremonia se ţinuse în Sala Barocă! Locul în care în 1754, contele Vilena Perlas, guvernatorul civil al Banatului îşi primea oaspeţii era acum plin de invitaţi. Toţi făcuseră un mic… popas pentru a-l felicita pe marele caricaturist.

Chiar şi în mijlocul agitaţiei arta îşi făcea efectul! Entuziasmul care mă însoţea s-a transformat în linişte vigilentă. Îmi lăsam atenţia să fie absorbită de frumuseţea decoraţiunilor şi de strălucirea candelabrelor.
Oamenii mişunau agitaţi pe lângă mine iar eu parcă eram singur cu arta care îmi vindeca sufletul de orice grijă sau teamă. Îmi imaginam cum publicul era fermecat în seara zilei de 2 noiembrie 1846 de concertul de pian a lui Franz Liszt. Ca şi cum ar fi fost ieri vedeam cum maestrul Pablo de Sarasate înduioşa inimile celor prezenţi cu vioara lui fermecată.

Când mulţimea se diluase m-am rătăcit cu bună ştiinţă în sălile unde erau expoziţiile permanente. Chipurile imortalizate prin pictură îmi trezeau amintiri şi făceau legături de care nu eram conştient.
Fiecare tablou îmi dădea ocazia să cercetez omul cu fizicul şi trăsăturile sale de caracter.
L-am văzut chiar şi pe marele colecţionar Ormós Zsigmond, prefectul comitatului Timiş care a donat multe lucrări acestui spaţiu al culturii. Era surprins pentru totdeauna într-o lucrare, stând confortabil în jilţul său.

Muzeul de artă mi-a un devenit bun prieten până la urmă!
Chiar şi după ce voi fi plecat din Timişoara îmi va rămâne în minte. M-a încântat cu arhitectura şi colecţiile sale, e drept. Ce e mai preţios însă e faptul că a sădit în mine o idee…Ideea că îmbrăţişând arta în toate formele sale voi avea mai multă liberate de expresie, voi fi mai creativ şi mai fericit în călătoria pe meleagurile poporului de la care învăţ!

Dacă tot am pomenit cuvântul libertate…Hai să-ţi spun o altă poveste despre o clădire veche din Piaţa Libertăţii. O istorioară despre tărie de caracter şi integritate, cu iz regal!